marți, 28 februarie 2012

Neaşteptatul pas înspre viitor (Taine vechi [10])

-continuare din Taine vechi [9], Definiţi de viitor-
Neaşteptatul pas înspre viitor
Pe o câmpie liniştită şi întinsă, străbătută în lung şi-n lat, ani la rând, greu e să se aştepte cineva că se poate să se întâmple ceva ce ar ieşi din firesc, normal, real. Nici ploile, nici zăpezile, nici viscolul, nici furtunile nu sunt motive de îngrijorare că ar putea schimba ceva.
S-ar putea aştepta oare ca  să apară o erupţie vulcanică sau o explozie ce ar schimba peisajul? Răspunsul este evident şi negativ!
Şi totuşi, s-a mai întâmplat ca, acolo unde nimeni nu se aştepta, când nimeni nu se aştepta, un proiectil, pierdut din cine care ştie care timpuri ale războaielor, să deschidă un crater sau să ridice o movilă stricătoare a netezimii cunoscute.
***
Încă mai existau urmele vechi, tainele nu erau arse, căci cenuşa arderii lor era încă fierbinte. Şi parcă nu fuseseră îndeajuns. Veniseră acum să aglomereze cerul cu norii grei, gri, ai urmării faptelor dar şi ale nebuniei fără margini. Ba chiar şi nebuniile trecătoare ale unor trecători se întreceau a arăta că preamultele căi se strangulau între ele spre a lăsa drumul liber şi uşor de a fi vizibil pentru toţi cei care încă mai încercau să-l înfunde.
Se făcuse în jurul drumului câmp cu verdeaţă, câmp al libertăţii şi al privirii până înspre orizont. Se pierduseră aridităţile, căzuseră gardurile, totul rămăsese în urmă. Erau toate ca să fie timpul dorit şi timpul promis, timpul în care, prăbuşindu-se sub cutremure, castelele de nisip să se coboare în nisipul din care înalţate se vruseseră.
Fuseseră multe, prea multe taine ce loviseră şi se marcaseră ca şi timbrul sec pe paginile trecute ale vieţii. Atât de adânci erau urmele că paginile încă nedeschise se amprentaseră şi ele cu aceeaşi formă ce doar după mereu altele trecute uitate se puteau fi. Dar se treceau...
Taine vechi săpaseră pe sub rădăcini şi pietre se tot puseseră spre a le înţepeni în pământurile aridului timp fără schimbări. Şi crezându-se de-a dreptul înţepenite, se puseseră să sufle vânturile vorbelor pentru a împietri aplecat măreţul trunchi ce putea fi. Se dăduseră chiar pe faţă făcătorii vânturilor pentru a fi siguri că din coroana roditoare mugurii pot fi rupţi şi coroana aplecată cu fruntea până în pământ. Şi se îngropaseră parâme groase ce trebuiau să-l ţină aplecat pe totdeauna şi-ntotdeuna.
Ceva însă se tot uitase. Se uitase că orice, oricât de ancorat şi înnodate sunt parâmele, cât nu e rupt definitiv, caută a se îndrepta, zvâcnind, rupând legăturile...
***
Chiar dacă legate erau trăirile şi simţirele, pe dinăuntru totul era în adormire şi nimic nu murise. Durerea şi frica omorâse dorinţa de fapte, ascunse erau normalităţile, dar simţurile celor ce ei acele normalităţi le căutau, nu le puteau ignora.
***
Oamenii se vor totdeauna curaţi, perfecţi, fără greşeală, fără eroare. Uită ca a greşi e omenesc şi că oamenii sunt supuşi greşelii. Asta însă nu îi face ca, întotdeauna, să caute, pentru tot ceea ce merge prost, pe altcineva ca vinovat, căci nu se poate niciodată pe sine vinovatul. Mereu caută şi găseşte un ţap ispăşitor. Invariabil se folosesc aceleaşi scuze, aceleaşi argumente: “Da, am greşit, dar...”, Da, am greşit, dar am făcut-o pentru ca...”, “Nu aveam altă soluţie”. Sunt toate acestea argumente care subliniază existenţa unui ţap ispăşitor, mereu responsabil pentru vinovăţia care nu se poate asuma. Evident, nu s-a vrut, au existat doar “obligaţii” sau constrângeri datorate împrejurărilor, ori provocări, ori... Este eliberator sentimentul ce-l dă posibilitatea de a da vina, pentru orice, pe oricine.
Aceasta este logica celui care, în taină, dă cu parul sau doar cu palma când simte tendinţa de a se elibera de tutoriat a celui ce de tutori nu mai are nevoie. Un orgoliu nemăsurat îl face să se considere deţinător de adevăr absolut, unic şi clar. Toate greşelile vin de la cel ce nu acceptă o copilărie dusă dincolo de limitele copilăriei, de la cel ce nu acceptă că trebuiă să-şi refacă un cordon ombilical în locul celui tăiat la naştere.
***
E greu să se creadă că totuşi există oameni ce greşesc fără vină. E greu să se creadă că există oameni care se consideră vinovaţi fără a greşi, chiar fără a face fapte. Ei iau asupră-le vina lăsându-se alimentaţi de vina celor vinovaţi. Şi o fac şi o tot fac, până când sufletul fierbe. Oricât de mare ar fi dorinţa conştientă de a se conforma dorinţei de autoînvinovăţire, nimic nu poate să învingă ceea ce doar sufletul ştie. Îl murdăresc faptele, vorbele şi gândurile proprii, faptele, vorbele şi gândurile altora. Dar el, sufletul, mai repede duce pe om spre pierzanie, fizică sau psihică decât să-l lase să cadă în prizonieratul destinului contrafăcut, unui destin hăituit, unui destin îmbâcsit de praf şi pulbere. El trage de manetele de frână ale mecanismelor ce cuplează mersul spre motoare false şi face din mers o învârtire continuă până îl ameţeşte pe omul aflat în mers forţat pentru a-l trezi şi a-i face cunoscut mersul ce-l are de mers.
***
Din întâmplare s-a întâmplat să se arate că se poate să fie rău, răul ce trebuia să arate că necesara normalitate se simţea dar să arate şi că răul trebuia să nu fie necesar să apară, că în locul lui trebuia să fie ceea ce era firesc. De-ar fi fost să fie altceva decât ca semn, totul se ducea până la capăt, nimic nu-l putea opri. Dar s-a oprit prin vorba şi s-a oprit prin fapte, dar l-a oprit şi trimisul întâmplător spre a opri definitiv şi asigurator acel rău.
Semnul era deja dat. Omul înţelegea ceea ce putea, dar el, sufletul primise semnalul mersului spre ceea ce ştia că trebuia să meargă, căci pe om îl făcuse să se arate, fugar şi trecător a şti ce urmează.
Primul semn al deja ştiutului drum fusese fugar. Al doilea semn fusese aşa cum era menit să fie, fugar ca şi primul. Dar o vorbă înţeleaptă spune că prima dată nu, a doua oară nu, a treia oară sigur se trece nu-ul în da. Şi da-ul, trecând peste cumpăna de ani, căutând pasul înspre viitor, a trebuit să îndure efectul legăturii ca să poată zvânci departe de locurile în care parâmele erau prea puternic legate. Şi pasul nu a putut sta nici o clipă în loc, şi s-a lăsat purtat de chemări lăuntrice pentru a nu se lăsa frânt sau îngheţat. Se dezrădăcinaseră din strâsoare rădăcinile şi zvâcnetul lăsa ca mareţia trunchiului să se vadă şi coroana să poată iarăşi face rod.
Un pas doar, dar un pas dublu, un pas în doi, doar în doi, de nimeni ştiut...
-continuare în Taine vechi [11], Paşi pe drumul drept-

sâmbătă, 18 februarie 2012

Definiţi de viitor (Taine vechi [9])

-continuare din Taine vechi [8], Intermezzo în destin-
Definiţi de viitor
Iniţial am gândit ca acest capitol să fie plin de citate, pentru a lăsa să se înţeleagă ceea ce este dat ca viitor omului, acestui trup în care se zbate un spirit atât de mare.
Chiar astăzi, la un moment dat, discutând despre viaţa lui Iisus, am ajuns să pun o întrebare: Şi cine l-a iubit cel mai mult pe Iisus? Răspunsul a venit repede, căci discutam cu acest om-spirit ce este şi el iubit de ceruri: Maria Magdalena! Maria Magdalena a fost numita apostolul pentru apostoli, prietena şi chiar iubita lui Hristos. De ce istoria nu s-ar repeta, chiar dacă la altă scară, în altă etapă a omenirii?
Azi, când trăim o etapă tranzitorie, finală pentru un ciclu: Există atâta impostori şi şarlatani pregătiţi să profite de naivitatea oamenilor! Ei au citit doar câteva mici cărţi de ştiinţe oculte care, deseori, au fost scrise de nişte ignoranţi şi asta este: se vor prezenta peste tot ca Mari Maeştri. Ei nu poartă asupra lor nici un semn după care să arate că Cerul i-a recunoscut; ei înşişi s-au declarat Maeştri şi cred că aceasta este suficient. Privitor însă la ceilalţi, în loc să studieze un pic o asemenea fiinţă pentru a vedea cum se comportă, ei o urmează cu ochii închişi. El îi va înşela, îi va stoarce de bani, îi va aservi, dar ei nu-şi vor da, totuşi, seama. Ei bine, este magnific, iată cel puţin o fiinţă inteligentă! Ceilalţi sunt proşti. De ce nu se întreabă nimeni de unde vine, cum a trăit, cine e Maestrul său, cine l-a trimis?... Ah, nu, nu, inutil să-şi pună întrebări; din moment ce el promite să-i iniţieze în trei zile mijlocind cu câteva mii de dolari - ei îl cred. Sunt grăbiţi, înţelegeţi voi, Iniţierea nu trebuie să dureze mai mult de trei zile. Lumea este plină de oameni ca aceştia, glumeţi, escroci, care profită de credulitatea şi stupiditatea altora. Dar ei, cel puţin sunt inteligenţi.[1]
De îndată ce apar noi descoperiri, există întotdeauna tot felul de oameni fără moralitate, nici conştiinţă, care vor să profite pentru a se impune altora şi a-i distruge. Este vorba întotdeauna, de această natură preistorică ce se manifestă în om pentru a-l împinge să utilizeze orice mijloace care-i cad la îndemână pentru a-şi asigura superioritatea. Niciodată omul n-a fost mai întâi inspirat pentru a face Binele, ci întotdeauna Răul. De aceea greu e să se creadă în iluzii: curiozitatea şi interesul de acum al oamenilor pentru Ştiinţele oculte nu semnifică un progres pe drumul spiritualităţii. Din contră chiar, pentru mulţi este o degringoladă în magia neagră.
Sunt mulţi oameni care nu se interesează decât de Ştiinţele oculte! Sunt mândri să treacă drept astrologi, alchimişti, kabalişti, reikişti, fără să-şi dea seama că toată existenţa lor şi toată fiinţa lor era un haos îngrozitor De aceea, dacă am un sfat de dat lumii este de a lăsa Ştiinţele oculte în pace! În viaţa cotidiană omul trebuie să-şi arate cunoaşterea şi nu o pote arăta decât prin atitudine, prin comportament. Adevărata Ştiinţă este de a şti să se stăpânească, a se elibera de anumite slăbiciuni pentru a nu mai fi totdeauna prada hărţuielilor interioare.
Un Maestru nu este aici pentru a-şi consacra timpul şi forţele oamenilor care, decizând cu de la sine putere că erau Mari Iniţiaţi, duc o viaţă dereglată şi nu vor să depună nici o activitate interioară de ordonare, de purificare. Aceşti oameni sunt primele victime ale orientării lor şi ale Entităţilor malefice pe care astfel le-au atras. Aşa sunt milioane de oameni în lume, şi atunci ce se va petrece dacă vor veni toţi aici pentru că au auzit că se spune că există cineva care i va elibera, fără ca ei înşişi să facă cel mai mic efort? Activitatea mea nu este să mă ocup de bolnavii mintali. Sunt alţii care pot să o facă şi care o fac.
Cunoaşterea este deseori periculoasă. Singura cunoaştere, într-adevăr utilă pentru oameni, este cea care descoperă Legile Vieţii, fără a prezenta alături alte tentaţii care riscă să-i împiedice să evolueze. Mulţi ar vrea să fie clarvăzători, dar clarviziunea este cea mai teribilă dintre facultăţi dacă este dezvoltat-o prematur, pentru că nu se vădi decât realităţile îngrozitoare, terifiante ale Lumii astrale şi, suferind oamenii vor cere chiar să li se ia acest dar. Atâta timp cât nu oamenii nu sunt suficient de dezvoltaţi pentru a fi capabili a se înălţa foarte sus, până la contemplaţia Lumii divine, vor fi o victime nefericite. Deoarece este îngrozitor să se arunce o privire asupra a tot ceea ce pluteşte în inima şi în capul oamenilor. Nu este suficient să vadă, trebuie să existe capabilitatea de a rezisra la ceea ce ce se vede. Oamenii trebuie să se întărească, să se purifice; numai cu această condiţie se va putea dezvolta clarviziunea fără a se asuma riscuri, deoarece în acel moment vor exista puteri chiar şi asupra Spiritelor rele.
Acum aş vrea mai întâi să insist asupra pericolelor pe care le reprezintă, pentru majoritatea oamenilor, o practică prematură a Ştiinţelor oculte. Mai târziu, cred că vom putea să creăm aici secţii specializate şi fiecare va alege disciplina pentru care se simte cel mai atras: alchimie, magie, astrologie sau clarviziune, mediumnitate, magnetism etc. Dar nu a venit încă momentul. Deoarece, înainte să mergem să ne aruncăm în aceste cunoştinţe, trebuie să începem prin a învăţa să ne hrănim, să respirăm, să iubim, să gândim, să acţionăm şi, după aceea, Ştiinţa va veni, o Ştiinţă imensă, infinită. Cel mai important este de a şti să trăieşti corect pentru a te întări. Chiar cunoaşterea este periculoasă dacă nu aţi dezvoltat anumite calităţi care permit o bună folosinţă.
Cineva, de exemplu, ar vrea să cunoască vieţile sale anterioare. Bineînţeles, aceasta poate să-l ajute să înţeleagă anumite evenimente ale vieţii sale actuale; dar, dacă ar fi într-adevăr util să ne amintim de încarnările noastre trecute, de ce Inteligenţa naturii a lăsat un voal asupra memoriei oamenilor? Dacă ar fi fost atât de necesar, ea nu ar fi lăsat acest voal şi toată lumea şi‑ar fi amintit. Voi vreţi să ştiţi ceea ce s-ar întâmpla dacă în starea actuală a lucrurilor, oamenii şi-ar aminti de vieţile lor anterioare? Cum nu au lucrat asupra calităţilor milei, indulgenţei, generozităţii, când cineva ar descoperi că cutare sau cutare i-a făcut rău, l-a furat, sau asasinat chiar, veţi vedea cum vor decurge lucrurile! Ar fi din nou certuri interminabile! Pe când dacă nu şi-ar aminti de nimic, dacă nu ar şti că cel care a fost cel mai rău inamic într-o altă încarnare este acum un membru al familiei sale ‑ aceasta se întâmplă deseori - totul va merge bine, această ignoranţă permite ca ei să-şi regleze mai uşor afacerile.
Eu ştiu că mulţi se întreabă de ce nu insist mai mult asupra practicii Ştiinţelor oculte; ar dori s-o fac. Ei nu-şi dau seama că-şi doresc lucruri care nu pot să le fie atât de utile sau care pot să le fie chiar nocive. Fie ca ei să aibă încredere în mine şi să mă lase să fac aşa cum ştiu; am un program şi totul se va derula după acest program. Oamenii sunt asemeni copiilor: întotdeauna atraşi de ceea ce-i va răni sau îi va face bolnavi. Sub influenţa unei cărţi ei se decid să se lanseze într-o experienţă sau în alta; dar Ştiinţele oculte sunt un domeniu periculos, foarte periculos. Pentru a fi la adăpost de pericole, trebuie să fii ghidat de entităţi foarte elevate, şi aceste Entităţi nu acceptă să vă ghideze decât în momentul în care ele văd că aţi avut o activitate interioară de purificare şi că sunteţi dezinteresat. Ele nu se vor ocupa de primul idiot sau individ lacom care vrea să utilizeze Forţele Lumii invizibile pentru a-şi satisface capriciile.[2]
Majoritatea oamenilor pe care îi întâlnim arată, prin atitudinea lor, acţiunile lor, că ei nu cer decât puteri. Nimeni, niciodată nu cere bunătate, iubire, puritate, pentru că asta nu aduce nici un fel de avantaj material. Şi totuşi, aceste virtuţi sunt cele care salvează de toate pericolele şi aduc toate binecuvântările, dar ei nu văd aceasta şi, dacă li se explică, nu vor s-o admită. Dar, în orice caz, eu nu voi insista asupra altui lucru decât asupra acestor virtuţi. Chiar dacă ele nu sunt considerate ca avantajoase, prea puţin contează... Dar vom vedea într-o zi cine avea dreptate.
Unii, de exemplu, au auzit vorbindu-se de Energia Kundalini pe care yoghinii din India învaţă s-o trezească şi, imediat, fără a şti toată activitatea de purificare prealabilă care este necesară, şi se decid să trezească această Forţă. Dar ce vor face ei după aceea, cu Energia aceasta? Ea îi va arde, aceasta este totul! Am avut această experienţă când, în plin atac, brusc, protectiv, într-o zi Energia Kundalini s-a trezit. A fost o senzaţie teribilă, ca şi cum creierul meu era pe punctul de a arde şi mi-a fost frică. Atacul l-a domolit, l-a adormit şi a fost cel mai bun lucru care s-a întâmplat. Kundalini se poate trezi la fiinţe chiar dacă nu sunt atât de avansate din punct de vedere spiritual; ea poate să se trezească şi în mod accidental, şi, cum este o Forţă teribilă, cel ce nu este pregătit poate să devină nebun sau să fie antrenat până în Infern. Din fericire, Cerul veghează!
***
Citatele de mai sus, cele ce le-am scris eu, arată de netăgăduit ceva. Ceva ce poate fi rostit în câteva cuvinte. Nu, eu nu le voi rosti. Cel puţin acum! Însă spun că motivul venirii aici este de o nobleţe şi o importanţă ce e pe cale de a se evidenţia!
Când am pus acea întrebare despre Iisus şi Maria Magdalena, n-am stat să gândesc ce poate însemna, dacă este sau nu relevantă pentru discuţie. Acea întrebare mi-a venit să o pun, am pus-o... Oare întâmplător?
Risc să fiu judecat, să fiu etichetat. Însă prefer să nu fac pact cu ceea ce ar fi absurd, în condiţiile în care militez totdeauna pentru adevăr. Vorbesc spontan, nu stau să mă întreb dacă e bine sau nu să spun ceva. E modul în care primesc informaţia, spontan, fără pregătiri, fără meditaţii sau concentrări. Am învăţat să nu o mai contest căci n-ai cum să ajungi la contestare când, repetându-se, s-a confirmat.
***
Tremură omul în faţa schimbării ce nu-i este înţeleasă, o transformare ce ţine de legi depărtate cu mult de ceea ce îi este cunoscut. Omul are felul lui de a nu ceda divinităţii aşa cum cedează, fără prea multe întrebări, unor spirite de jos. E parcă un blestem al omului de a se lăsa mai cu ardoare seduşi de aceste spirite şi de a opune o tot mai mare rezistenţă cu cât au de-a face cu spirite mai înalte. Divinitatea pare a fi cel mai greu de acceptat. Şi o face, şi o tot face până când ajunge să se asume pe sine şi să-ţi asume propria-i esenţă divină.
Nefericirea pentru oameni, este lipsa lor de discernământ: dacă întâlnesc un adevărat Maestru dezinteresat nu se vor încrede, pe când pe primul venit, care le va arunca praf în ochi prezentându‑se ca Maestru, îl vor urma. În realitate, un adevărat Maestru nu vă va spune niciodată că este un Maestru, niciodată; el vă va lăsa să o simţiţi şi să o înţelegeţi, el nu se grăbeşte să fie recunoscut. Din contră, un fals Maestru, din momentul în care a decretat că este un Maestru, nu mai are decât o singură idee: să se impună celorlalţi.[3]
Oamenii privesc omul rar, foarte rar ca spirit. Preferă să privească spe carcasă, şi nu realizează că ei, de fapt, creează imaginea carcasei. O creează după propriile dorinţe şi necesităţi, spiritului nedându-i valoare. La rândul său spiritul vine şi opune sau, accentuează imaginea, însă şi omul, prin forţa gândurilor sale face acelaşi lucru.
Poate nu e aici cel mai nimerit loc al exemplificării următoare, dar este cea mai sugestivă şi foarte întâlnită: Dorinţa sexuală exacerbată a unor bărbaţi îi face “vânător” de femeie. Vânează ceea ce-i cade prima dată în plasă, o vede, o priveşte fizic ca pe un înger. Chiar şi exprimă acest lucru, fiind convins de acestea. După satisfacerea interesului a dorinţei, realizează că imaginea de la început este falsă, găsind multe motive exact opuse şi atunci se întreabă pe sine: Ce dracului am găsit eu la ea?
Dacă în faţa omului apare un adevărat existent sau viitor Maestru spiritual, lumina interioară va crea o imagine. Cel care nu are nici un fel de cunoaştere spirituală, fiind abrutizat de ideea materială, va lua acea imagine drept imaginea carcasei şi va dori acea carcasă. Dar când apare primul conflict realizează că dorinţa sa îl ţine aproape de altceva, şi vrea să supună acel altceva pentru sine. Nu conştientizează, dar el de fapt are nevoie de lumina acelui spirit pentru a-şi construi o imagine proprie în satisfacerea propriilor interese. Chiar şi un Maestru spiritual, prin slăbiciunile pe care şi el le mai are, se lasă prins în această capcană, cu atât mai mult un Maestru în devenire care încă nu conştientizează ceea ce este el de fapt. Cedând o parte din această lumină interioară, drumul săi devine mai lung, mai greu, însă nu poate fi oprit.
Acum, bineînţeles, trebuie să ştiţi că un Iniţiat vine pe Pământ aducând cu el calităţile asupra cărora el a lucrat în precedentele sale încarnări; graţie lor, el se îndepărtează instinctiv de drumul său şi se îndreaptă, din contră, spre activităţi constructive, luminoase. Chiar dacă el nu-şi aminteşte de nimic, el este împins, în pofida lui, să meargă în aceeaşi direcţie ca şi în trecut. Eu nu am avut mult timp nici o amintire despre reîncarnările mele, dar am venit în această viaţă cu amprente care mă împingeau într-o direcţie determinată.[4]
De multe ori aşa-zişii ocultişti nu au o adevărată cunoaştere a Legilor Lumii spirituale! Din faptul că au citit câteva cărţi şi, fără a se pregăti, vor să epateze câţiva discipoli făcând minuni în faţa lor.
Pentru asumarea sarcinii de Maestru spiritual trebuie să se fi primit o recunoaştere, o "diplomă", deoarece şi în Lumea de sus se primesc diplome. Lumea fizică a foste creată după imaginea lumii spirituale şi tot ceea ce se creează, la un moment dat în această lume fizică este deja existent în lumea spirituală. Ştiu asta şi ocultiştii făcuţi şi nu născuţi şi aici bat monedă pe diplomele. Ceea ce se dă în lumea spirituală este alceva. Nu este o hârtie care poate să fie ştearsă sau distrusă. Este ca un sigiliu care se imprimă pe faţa pe tot corpul omului, pentru a arăta că a câştigat victoria asupra propriei fiinţe. Oamenii nu o văd, dar toate Spiritele Naturii, toate Spiritele luminoase o văd de departe şi atunci ele îl ascultă, îl ajută. Spiritele luminoase, care ne-au trimis pe Pământ, ne observă, ne măsoară şi dacă văd că am făcut eforturi, că am reuşit să ne stăpânim şi să ne corectăm câte ceva din defectele noastre, ne dau această diplomă.
Da, pentru a avea dreptul să executaţi anumite sarcini în planul spiritual, trebuie să obţineţi şi aprobarea anumitor Fiinţe, şi să nu credeţi că este uşor. Mulţi găsesc lungi şi dificile studiile care trebuiesc făcute pentru obţinerea titlurilor de institutor sau de profesor. Dar nu este nimic, nimic faţă de condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească cel care vrea să-i înveţe pe discipoli Adevărurile Ştiinţei iniţiatice. Eu sunt întotdeauna mirat să văd ignoranţa şi naivitatea oamenilor în faţa acestei probleme: oricine se crede destul de pus la punct pentru a purta titlul de Maestru şi, când se găseşte în faţa unui adevărat Maestru, îşi imaginează că a căzut din Cer aşa, deja perfect, fără a depune nici cel mai mic efort.
Ei nu, nu veţi găsi nici o făptură care a venit perfectă pe Pământ; fie că o arată sau o ascunde, fiecare are o slăbiciune şi chiar mai multe. Chiar şi Marii Iniţiaţi au cel puţin o slăbiciune: este ba frica, ba orgoliul, sau zgârcenia, sau senzualitatea. Dar superioritatea unui Iniţiat vine de la faptul că, înainte de toate, el este conştient de slăbiciunea sa şi foloseşte toate mijloacele pentru a se învinge.[5]
Oricare ar fi înălţimea Spiritului său, în măsura în care o fiinţă vine să se încarneze, pe Pământ părinţii îi transmit ca moştenire o materie mai puţin sau mai mult defectuoasă pe care trebuie s-o transforme, ceea ce el ajunge s-o facă datorită celorlalte calităţi şi virtuţii ale sale. Când reuşeşte, devine şi mai mare, deoarece a ajuns să transforme o materie brută într-o materie elaborată, de care el se poate servi pentru activitatea sa, în această transformare dobândind multă cunoaştere. Deci, la Iniţiaţi, se descoperă cu adevărat puterea Spiritului, deoarece ei ajung să stăpânească totul, pe când la majoritatea oamenilor trenează, pe timpul întregii lor vieţi, defecte pe care nu le pot învinge.
Chiar şi un Iniţiat, născându-se din părinţi excepţionali, trebuie să realizeze o activitate asupra corpului său fizic până când devine instrumentul perfect al Spiritului său. Acest Iniţiat este predestinat să aducă ceva nou, poate chiar o Religie nouă, superioară, dar şi el va trebui să-şi degajeze Spiritul din strânsoarea materiei şi să transforme această materie, să o spiritualizeze, să o sublimeze, şi Cerul va măsura măreţia muncii sale şi măreţia sa după ceea ce a reuşit să transforme întru devenirea sa spre a fi în acord cu misiunea ce o are.
***
Când două fiinţe se iubesc, se produc schimbări între ele şi aura lor se nivelează. De aceea, când frecventaţi un Mare Maestru, când îl iubiţi, când comunicaţi cu el, se produc, la fel, schimbări, iar aura voastră se purifică, se întăreşte, se amplifică. Iată avantajul de a iubi fiinţe foarte elevate, foarte evoluate. Chiar atunci când vă apropiaţi Mari Maeştri care nu sunt pe Pământ: Iisus, Buddha, Krishna, Zoroastru... se face între voi şi ei un fel de osmoză, iar voi beneficiaţi de Lumina lor. Dar dacă aveţi fericirea de a iubi un Maestru viu, de a fi foarte aproape de aura sa, de a fi impregnat, bineînţeles, este încă şi mai bine.[6]
Când se întâmplă acest fapt, se primesc emanaţiile de puritate şi de Lumină ale Maestrului, dar el ce primeşte? În schimbul a ceea ce el dă, nu primeşte deseori, mai ales când începe ascensiunea, decât murdările. Dar cum Maestru şi-a acceptat pe deplin rolul său, acceptă să facă sacrificii şi transformă impurităţile pe care le primeşte, le suportă, nu dramatizează situaţia şi merge mai departe cu convigerea ce o avea chiar din momentul în care este pus faţă în faţă cu acela care îi va ajunge cel puţin egal. Maeştrii nu dau bir cu fugiţii când vorbele celuilalt caută să-l îndepărteze. Maeştrii nu pot irosi timp din viaţa celuilalt, căruia îi ştiu drumul şi traiectoria, chiar dacă el ar mai încerca să păşească pe o cărare. Dacă vor călca pe acel aşa-zis drum, vor primi rapid palma ce-i va trezi şi se vor întoarce în drum. Unul dintre motivele pentru care Maestrul nu pleacă atunci când este alungat este faptul că are cunoaştere de cât de grea ar fi materializarea palmei ce o dă divinitatea, în planul existenţei fizice, preferând injosirea, sacrificiul de sine, ca barieră în faţa răului ce ar putea să vinp asupra celuilalt.
Viaţa pe Pământ, a fost lăsată de divinitate, să se petreacă în doi. Exemplu cel mai concludent ni-l dă chiar Biblia, referitor la femeia care a fost mijlocitoarea venirii pe Pământ a Celui mai mare dintre Spiritele Luminii. Cuplul dualist femeie-bărbat este el în sine un act al Creaţiei, având în el toate elementele motivante ale vieţii[7]. Dobândirea cunoaşterii, chiar şi parţiale, îi face pe mulţi să caute a reintra în ceea ce le este dat, reintegrându-se în drumul ce şi l-au ştiut la venire.
Acest apect nu trebuie să fie trecut repede cu vederea. Mulţi au încercat să facă o similitudine între Maestru Spiritual şi Sfinţi, amestecând idei, care de care mai bombastice. Maeştri sunt Maeştri şi nu Sfinţi. Maeştrii, venind din Ceruri înalte nu au tentaţia mare a Cerurilor mai înalte aşa cum o au cei care vin din ceruri mai joase, atraşi de mirajul înalţimii. Maeştrii ştiu că trebuie să parcurgă toate etapele, că vor deveni Sfinţi atunci când toate condiţiile se vor îndeplini şi nu când ei caută să îndeplinească, din orgoliu, toate condiţiile.
Dorindu-se Sfinţi aceştia propăvăduiesc ideea desăvârşirii prin însingurare, îşi expun ideea public, retractând apoi prin fapte, păstrând însă nota şi dorinţa pentru viitoarele reveniri. De fapt se găsesc la pragul de a nu şti ce vor, şi pentru că nu au curajul să conştientuzeze faptul că înălţimea spirituală nu le este atât de înaltă precum o vor, o declară, o susţin, împrăştie idei ce sunt chiar împotriva lor.
Indiferent ce ar fi cel care, la nivel spiritual, şi uneori la nivel real, se află în postura de discipol sau de în grija unui Maestru Spiritual, fie că este bărbat, fie că este femeie, conexiunea cu Maestrul este văzută ca o povară, când este privită dinspre lumea reală, materială şi materialistă.
O relaţie cu un fals maestru sau cu un Maestru parţial, ca să păstrez o notă de acceptare, având în vedere că între aceştia există şi unii cu deschidere şi har, este acceptată sau cel puţin înţeleasă. Căci un astfel de Maestru (aş folosi, nu ştiu de ce termenul de guru, fără a încerca prin asta să atac pe cei care, în sistemul lor au această denumire), prin imaginea sa creată, prin poziţia socială şi materială, nu disturbă gândirea materialistă, ba, din contră, poate avea motive de exaltare. Dar a recunoaşte o relaţie, o conexiune cum i-am spus mai înainte, cu un adevărat Maestru, este, în realitate, sau măcar în închipuirea discipolului ce nu este străin de reacţiile lumii materialiste, ceva foarte grav. Aspectele sunt puţin diferite în funcţie de ceea ce este Maestrul respectiv discipolul.
Dacă discipolul este un bărbat, asupra celei care este Maestru, vorbe grele se vor arunca, toate centrate spre ceea ce este de neputut a se dovedi: viaţa intimă şi dorinţele pe acel plan, iar, pe plan real o dorinţă de a avea foloase materiale, (contrar a ceea ce reprezintă în realitate ea, ca Maestru). Relevarea în faţa societăţii şi celor din jur, aduce mari presiuni asupra discipolului.
Dacă discipolul este o femeie, recunoaşterea legăturii are echivalentul unei crime. Cei mai apropiaţi sunt cei care pun cel mai mare accent. Asta pentru că teama de apropiere a cuiva care poate să ştie şi să spună mai multe decât acceptă ei. Normala stare materială precară, tendinţa nematerialistă şi prea multul emoţional-sentimental către discipol, în contradicţie totală cu concepţiile lor despre discipol dar şi despre spiritualitate, îi va face să fie adevăraţi gonaci ai relaţiei dintre discipol şi Maestru.
Dar mergeţi să vorbiţi oamenilor să-şi înlocuiască mentalitatea lor limitată! Ei o păstrează, o protejează, se agaţă de ea şi de aceea se văd pe faţa lor urme de dezordini şi de chinuri în care sunt pe cale să trăiască. Viaţa lor nu este făcută, deci, decât din meschinării, din diviziuni, din discuţii, din jigniri inspirate de natura lor inferioară pe care nu vor să o sacrifice. De câte ori în timpul ceremoniilor focului vă spuneam: "Învăţaţi să descifraţi ceea ce se petrece în faţa voastră. Aceste ramuri din care am făcut focul sunt negre, răsucite şi priviţi ceea ce produc: ce splendoare, acest foc! Atunci de ce vă încăpăţânaţi să păstraţi toate ramurile moarte înăuntru, în loc să le sacrificaţi, pentru ca ele să se transforme în căldură şi în Lumină?" Ah, nu, cuvântul sacrificiu îi face pe oameni să tremure, le este întotdeauna frică să piardă ceva. Ei bine, nu vor avea nici căldură, nici Lumină.[8]
Nici discipolul, în faza de relaţionare pregnantă cu cei care se opun transformării, propriei inerţii şi crizei de înţelegere şi transformare, păstrează unele accente: Din cauza acestei frici de a sacrifica natura lor inferioară oamenii trec pe lângă Adevărurile esenţiale care ar fi putut să-i salveze. Iar când încep, din proprie iniţiativă, să intre în Spiritul Maestrului lor, ei resimt aceasta ca o voinţă de a-i limita, de a le îndepărta libertatea şi puterile lor. Deloc, din contră a se identifica cu Maestrul care-i depăşeşte nu poate decât să-i ajute să le crească libertatea şi puterile.[9]
E provocarea cea mai mare pe care divinitatea o pune în faţa discipolului. E ca un test de a verifica încrederea pe care discipolul o arată Celui ce l-a creat, atât pe el cât şi pe toţi ceilalţi, pe scurt a încrederii în Dumnezeu. Puţini vor să accepte că acele momente, când trebuie să aleagă între posibilul rău ce i l-ar putea face cei din jur şi posibilul rău ce şi-l poate face singur, este momentul în care trimisul divinităţii -şi se poate identifica cu Voievodul Gavriil – zornăie cheile ce-i pot fi înmânate, în funcţie de alegerea ce o face, pentru a deschide uşa spre împliniri materiale şi spirituale, la un loc. Şi Gavriil nu vine o singură dată, vine de până la şapte ori, căci divinitatea nu pune de la început sula-n coaste discipolului. Chiar dacă discipolul încă nu îşi asumă rolul de vestitor al propriului drum, de recunoscător a ceea ce are lângă el, aparent ca o condiţie forţată, el îşi asumă, încet, încet, drumul, şi îl va urma pentru a exploda la un anumit moment. Dar, cu fiecare amânare, suferinţa până la acel moment creşte, iar viteza trasformărilor ulterioare, devine ameţitoare. Cel mai bine ar fi să se pună sub umbrela spusei biblice: Adevărul trebuie mărturisit, spusă pe care mereu o amintea părintele Arsenie Papacioc!
 Practica identificării este bazată pe cunoaşterea unei Legi fizice, Legea rezonanţei. Dacă ajungeţi să vibraţi la unison cu o făptură sau alta, nu numai că veţi cunoaşte gândurile şi sentimentele sale, dar şi calităţile sale vi se vor comunica. Astfel, veţi putea să studiaţi, să o judecaţi, să decretaţi că aşa şi pe dincolo, dar, în realitate, nu o veţi cunoaşte cu adevărat, pentru că o veţi cunoaşte din exterior. O veţi cunoaşte doar atunci când veţi vibra la unison cu ea. Deci, faptul de a se găsi pe aceeaşi lungime de undă apropie două fiinţe, pentru ca ele să poată să se cunoască. Aceasta este Iubirea; adevărata Iubire este adevărata Cunoaştere, pentru că adevărata Iubire nu este nimic altceva decât o fuziune.
Pentru a deveni ca Maestrul său, discipolul trebuie să ajungă să introducă în el aceleaşi vibraţii. Da, este o problemă de vibraţii. Iar el poate să devină chiar mai mare decât Maestrul său; aceasta depinde de iubirea sa. Întotdeauna, cel care are cea mai mare iubire devine cel mai mare. Având cunoaşterea, forţa, evident ajută la ceva; dar nu cu cunoaşterea şi cu forţa se va merge departe. Pe când cu iubirea, mergeţi până la infinit! Iubirea vă face să alergaţi, încât nu vă mai opriţi... Da, iubirea aceasta este: a vă lua picioarele la spinare.
Un Maestru este ca un tată sau ca o mamă care vă educă, dar nu trebuie să rămâneţi mereu lângă tatăl sau lângă mama voastră: trebuie să mergeţi spre Dumnezeu. Acum, dacă Maestrul vostru a ajuns până la Dumnezeu, veţi fi cu el lângă Dumnezeu şi va fi încă mai bine. Altfel, nu puteţi rămâne etern lângă Maestrul vostru. Da, altfel, un Maestru nu rămâne pe loc, el evoluează rapid; atunci veţi merge cu el chiar va trebui să fugiţi! El merge spre Dumnezeu, nu rămâne lângă voi şi trebuie să fugiţi împreună cu el pentru a merge lângă Dumnezeu. De ce? Pentru că punctul de sosire al tuturor făpturilor este Dumnezeu... Şi punctul de plecare? Este tot Dumnezeu.
Veţi spune: "Dar tatăl meu? Dar mama mea?". Ei au fost ca nişte antreprenori, ei au fabricat corpurile voastre, casa voastră: o cabană sau un templu, depinde.[10]
Pe lângă toate acestea nu e oare timpul să ne amintim ceea ce în primul capitol din Biblie, în Geneza: De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup.[11] Se poate înţelege orice plan, dar ar fi bine să se vadă şi planul spiritual, căci esenţa Bibliei în acest plan este mult mai evidentă.
 Relele pe care discipolul crede că s-ar arunca asupra sa la darea veştii despre ceea ce este viaţa lui, sunt cele axate pe lumea materială: alungare, excludere socială, blamare, lipsirea de drepturi şi libertăţi, sau pe plan subtil: gânduri şi, mai rar, atacuri PSI, au motivaţie reală, dar adecărul se manifestă doar în acel momentul adevărului. Surprinzător, şocant, nici unul din cele crezute şi posibil a se întâmpla, nu se întâmplă. Din contră, curiozitatea va face evidentă dorinţa de a-l cunoaşte, de a şti ce poate, de a-i înţelege puterile, de a şti dacă trebuie să se teamă sau nu. Este şi mâna divinităţii care creează condiţii şi pentru aceştia de a pleca sai măcar încerca un drum al evoluţiei. Este bonus-ul care se dă discipolului care îşi aduce apropiaţii pe drumul către El.
Am spus că divinitatea nu pune sula-n coastă. Dar e bine ca omul să nu se culce pe această ureche. Căci vremurilor de azi s-au adaptat şi manifestările divinităţii. Când se ajunge la timpul limită, divinitatea forţează nota, dă lovitura de graţie, pune totul în locul şi momentul ce-i este dat să îl aibă. Dumnezeu îşi adună fii rătăcitori, totdeauna...
Multe pot fi spuse la acest capitol, dar prea multe se aglomerează, într-un singur loc.
***
Înainte de a pune nişte concluzii, înainte de a reveni la ceea ce este subiectul a ceea ce am scris până acum, simt necesar a vorbi de ceea ce va urma, peste destul de puţin timp, să devină societatea umană, sau, mă rog, ceea ce va rămâne a fi societate umană. Voi vorbi de lumea care va urma drumul ascensiunii.
La 21 decembrie 2012, Precesia Echinocţiilor se va încheia şi se va inaugura începutul unui nou ciclu de 13.000 de ani. Până în acel moment vechiul ciclu şi vechea cale a energiei masculine va fi plină de frământări.
Din acel moment, femeile vor trece la karma omenirii pentru a conduce specia umana înapoi în Lumina. Între 18-19 februarie 2013, mayaşii vor face prima ceremonie din ciclul cel nou, care va permite deschiderea oricărei forme de viaţă de pretutindeni pentru a începe schimbul cu omenirea într-o manieră “personală”. Iar specia umană, la rândul ei, va începe o vindecare rapidă a populaţiei rămase pe Pământ. Până la 19 februarie 2013, populaţia planetei se va reduce dramatic, dar toţi cei care vor rămâne aici, pe Pământ, vor începe să trăiască cu adevarat în iubire şi susţinere. Acesta va fi noul stil de viaţă.[12]
Am adus spusele unui alt mare Maestru pentru a evidenţia capătul de lume în care ne aflăm, noi ca omenire, ca societate. Pe ce se va baza societatea? Va mai fi familia nucleul social?
Am curajul să spun da! Oamenii, omenirea, vor avea acelaşi mod de a-şi trăi viaţa şi a se perpetua. Diferenţele vor interveni prin faptul că vor exista foarte puţini bărbaţi şi foarte multe femei. Va fi o situaţie asemănătoare atâtor timpuri de după războaiele ce au tot fost prin lume. Ca şi atunci, necesitatea egalizării energiilor, relaţiile intime nu vor mai fi, pentru toţi, aşa cum sunt statuate acum. Da, vor exista două categorii: Învăţătorii, cei pe un nivel superior, (un nivel mult mai puţin perceptibil decât acum) vor trăi aproape toţi pe planul 1:1 (cel mult 1:3, dar mai rar), dar ceilalţi vor trăi o viaţă care acum s-ar numi poligamie. Şocant poate ceea ce am spus acum, dar... realitatea va arăta adevărul.
Poate sunt unii tentaţi să creadă că ceea ce spun acum este pentru a-mi justifica, de pe acum, o dorinţă sau o tendinţă personală. Dragii mei, vă dezamăgesc! Ştiu care-mi va fi modul de a trăi viaţa ce va urma şi nu îndeplinesc eu “criteriile” de a mă include în această categorie. Viaţa mea va fi mult mai simplă decât vă închipuiţi. Rolul meu este definit. Şi nu doar al meu!
Aş putea să justific acum totul, dar nu vreau să lungesc şi mai mult acest capitol.
***
E timpul să revin la subiect. Am scris ceea ce s-a putut citi până aici pentru fără să încalc interdicţii. Nu am avut şi nu am interdicţii să vorbesc despre trecut, prezent sau viitor. Mă refer la interdicţiile pe plan divin. Pe plan real am făcut în aşa fel încât să nu se înţeleagă niciodată referirea la o anumită persoană. Am preferat să o fac uneori prin citându-l pe Maestrul spiritual originar din Macedonia, Omraam Mickhalel Aivanhov (Ivanov - numele său din ţara de origine) pentru că este singurul care face referire la ceea ce înseamnă spirit înalt. Foarte cunoscutul Serghei Nikolaevici Lazarev, un mare terapeut, nu face referire la acest aspect. Poate, dacă aceasta ar fi fost menirea omului cu spirit înalt la care am făcut referire, dacă trebuia să fie un terapeut, aş fi vorbit prin citatele acestuia.
Acest spirit este o femeie. Oricine ar vrea să mă contrazică, e liber să o facă. Asumându-mi scrisele, cu sau fără argumente, îmi asum criticile şi îmi asum toate posibilele accente negative. Tot ceea ce va fi pozitiv, toate meritele nu mie îmi aparţin ci lui, ci ei!
Acest spirit e asimilabil unui Maestru spiritual. Fie-mi iertată comparaţia, dar, coborând planul, căci nu pot şi nimeni n-ar putea să vadă acelaşi plan decât dacă vrea să epateze, ceea ce a reprezentat Maria pentru omenire, reprezintă menirea sa pentru viitoarea perioadă a omenirii.
Este un om ales pentru a contribui la transformarea dar mai ales la progresul viitoarei societăţi. Este femeie pentru că trebuia să fie femeie. Nu putea să fie altceva şi dacă era altceva nu ar fi fost aleasă.
Trece acum prin şocuri şi stări modificante, de diferite tipuri. Nu este nimic întâmplător, se întâmplă ceea ce a ajută să îşi înţeleagă menirea, să-şi meargă drumul, să schimbe direcţia, când este necesar. Ceea ce este sincron cu această menire, evidenţele sunt poate mai puţin vizibile căci ceea ce este bine este mai puţin remarcat, când asincronicitatea pune amprenta pe fapte sau pe gânduri, aspectele negative sunt suficient de vizibile. Însă este doar o temporalitate, acel negativ nu este amprentă a viitorului. Viitorul are doar lumină în el, căci transformările trebuie să se întâmple şi se vor întâmpla, dincolo de opoziţie, dincolo de exacerbarea liberului arbitru.
Însă El le-a aranjat pe toate. Chiar şi motivul pentru care i-a adus pe cineva aproape, pentru ca şocurile să nu existe, sau şocurile mari să fie înlocuite de altele mult mai mici.


[1] Omraam Mikhalel Aivanhov
[2] Omraam Mikhalel Aivanhov
[3] Omraam Mikhalel Aivanhov
[4] Omraam Mikhalel Aivanhov
[5] Omraam Mikhalel Aivanhov
[6] Omraam Mikhalel Aivanhov
[7] Iniţiaţii opozanţi ai divinităţii, având înţelegere deplină aspra acestui aspect, au creat o ambiguă revoluţie, clamând principii care să facă să fie negat acest principiu. Speculând alunecarea societăţii spre împărţirea în superior-bărbatul şi inferior-femeia, au fluturat steagul independenţei, arătând că aceasta este metoda de îndreptare a lumii. Au fluturat un steag fals în numele unui principiu nobil.
Adevăraţii Iniţiaţi au luptat şi luptă împotriva acestor blasfemii la adresa Creaţiei. Egalitatea, cu diferenţele date de actul de Creaţie, este readusă pe făgaşul normal prin corectarea acelor aspecte şi finţe –bărbaţii– prin care s-a încercat să se marginalizeze femeia. Ba, mai mult, în aceste momente de cumpănă pentru viaţa pe Pământ, ei au puterea de a arăta înălţimea multor femei, mult mai mare, comparativ cu a multor bărbaţi.
[8] Omraam Mikhalel Aivanhov
[9] Omraam Mikhalel Aivanhov
[10] Omraam Mikhalel Aivanhov
[11] Geneza 2:24
[12] Drunvalo Melchizedek
-continuare în Taine vechi [10], Neaşteptatul pas înspre viitor-

vineri, 17 februarie 2012

Intermezzo în destin (Taine vechi [8])

-continuare din Taine vechi [7], Extreme translatorii-
Intermezzo în destin
Încă un episod al vieţii luase sfârşit. Epoca translaţiilor nu-şi mai avea motive. Epoca privirilor într-o direcţie ce nu coincidea cu predestinarea spiritului şi cu destinul fiinţei trebuia înţeles. Neînţelegerea de ar fi fost să rămână, pierderea în totalitate ş-ar fi făcut să fie o realitate. Pierdere fizică, moarte de ar fi să-i spunem aşa, chiar dacă ar fi avut doar forma parţială de boală şi imposibilitate de mişcare. Sau planul acela, pe care în prea mică măsură îl controlează omul, într-o oarecare mare măsură divinitatea din om şi ceea ce rămâne, o parte însemnată divinitatea absolută. Se traduce prin nebunie. Aşa ar fi fost să fie datul unui spirit mediu, căci unul mic ar fi clacat pentru totdeauna.
Ce încă nu era înţeles era faptul că totul era posibil, că şi materialul îi era şi îi este un plan permis mai mult decât îndeajuns, calea însă de a ajunge la el era cu totul alta. Nu de unul singur, şi nu prin sine. Dar nici pe de-a gata. Altfel, altcumva. Împotriva ideilor puse ca şi cărămizile într-un zid de cei ce trebuiau să construiască zidul.
Doar dispariţia este posibilă peste noapte. Transformarea şi construcţia nu. Transformarea este supusă unor legi, dacă nu intervine divinitatea, palpabile, vizibile, inerţiale.
Divinitatea acţionează direct mai rar, prin oameni cel mai adesea. Acest din urmă aspect poate cauza însă şi anumite confuzii, căci oamenii pot veni aproape şi cu lucrarea celeilalte părţi, ce se arată magnifică, strălucitoare, atrăgătoare, însă pe dinăuntru putredă. Nu cred că cineva poate să spună că a întâlnit oameni prin care Dumnezeu să-şi facă simţit ajutorul ca fiind nume sonore, sau cei alergători după faimă. Dumnezeu se arată prin oameni aleşi dintre oamenii obişnuiţi, în parte anonimi, simpli în vorbă şi în fapt, ducători ai vieţii şi nu duşi de valul vieţii, aceia care ţin în frâu valul şi nu căţăresc pe el ca să fie văzuţi de ceilalţi în vitejia lor. Lucrătorii întru Dumnezeu ţin valul în spate şi valul le acoperă strălucirea, dar ei nici nu caută să le fie văzută strălucirea.
Ceilalţi sunt cei care îşi schimbă rânjetul în zîmbet şi apar pe fie-unde le este preaslăvit numele şi prea-slăvită fapta. Harul e dar şi despre dar alţii vorbesc, nu cei care dăruiesc. Lumea prea pestriţă este plină de zurgălăi şi lanterne ce atrag ureche şi privirea înspre ceea ce cred că este de folos omului. Sunt oameni căci spiritul nu li se ridică la nivelul pe care ei şi-l cred. Acesta este acum şi a fost şi la vremea punctului în care am ajuns în ceea ce scriu, planul social...
***
Mai avea omul de învăţat ceva? Cu siguranţă? Mai avea spiritul de experimentat, de verificat ceva? Răspunsul este acelaşi.
Încotro se îndreptau, atât omul cât şi spiritul?
Am un singur răspuns aici, că place, că nu place, ori că ar conveni, ori că nu ar conveni, oricare ar fi acela care vrea să-şi dea cu părerea: pe drumul destinului, spre împlinirea menirii, spre ultimul episod al vieţii. Episodul în care nu mai există întuneric. Acel episod care, bulversând, întorcând brazda spre rodnicie, va face să-şi înduplece capul acei ce cap plecat altora au dorit.
Nu pot să caut minciuni, nici n-aş putea să găsesc una plauzibilă.
În acest punct însă, al scrierii, paşi de făcut mai erau...
***
Se adunaseră destule întâmplări care configuraseră complexitatea vieţii pentru omul real. Se adunaseră trăiri, fapte, realităţi sin lumea materială. Dar corpul energetic adunase o anumită încărcătură. El, corpul energeric, excedând fizicul, era interfaţa ce putea să apară în ochii celorlalţi căci omul vede ceea ce îi ajunge ca informaţie în minte. Raţionalul prelucrează informaţia primită de elementul receptor, fără a putea evalua corectitudinea informaţiei receptate. Daca e să fac referire la ochiul uman, este evident că nu poate nimeni să spună că respectă regula repetabilităţii. El recepţionează informaţia venită prin cuantele energetice, în cea mai mare măsură lumina. Dar dacă în acest stadiu al ştiinţei doar fotonul, cuanta energetică a luminii, este relevantă, poate cineva da asigurări că este unica? Dacă, într-un fel sau altul şi tachionul, cunata energetică informaţională, mai nou introdusă în discuţia fizicii cuantice este răspunzătoare de deformarea realităţii vizuale?
Marjez pe această idee, din ceea ce cunosc eu, fără să încerc să demonstrez aici, acum ceva. Va veni şi acestă demonstraţie să completeze cadrul de percepţie a realului prin subtil.
Toate cele de până acum formau imaginea fizică şi socială a spiritului şi a trupului ce-l purta. Avea formă, conţinut şi aspect. Repet, nu doar fizic.
Venise vremea în care să  i se atragă atenţia că ceva trebuie să se schimbe dar mai ales faptul că singurul şi unicul purtător de grijă este el însuşi. Laudele nu-s o perie ce-l curăţă de praf, sunt mai repede păturile ce i se scutură în cap. Vorbele răutăcioase nu–s caracterizări ci mai repede cuţite înfipte de dragul tirului. Că oricând omul fizic este ţinta unor vânători pe toate planurile. Ceea ce nu se învăţase trebuia să se înveţe, repede şi bine de data aceasta, căci se apropia momentul în care spiritul să-şi reintre în destin dar şi momentul în care, prin manifestare, trebuia să-şi arate statura. O statură înaltă, chiar dacă acum, gârbovită, părea mai scundă.
Dintr-o pornire, care putea să se interpreteze ca o tentativă de drum ales pe latura sentimentală, dar şi de o realitate pe acelaşi plan, în alt context, spiritului i s-a dat să se manifeste pe planul transmiterii unei informaţii ce nu era direct relevantă, pe care nu în orice condiţie putea fi percepută. Căci mulţi scriu şi nu transmit nimic. Căci tone de hîrtie se pot imprima cu scrieri ce, informaţional, se poate strânge într-o cutie de chibrituri. Puţini însă pot să scrie în aşa fel încât textul scris să fie un suport doar ce poartă informaţia care ajunge în sufletul celuilalt, fără să provoace alte senzaţii. Menirea se arăta prin această formă.
Ca orice, în această lume în care totul este interpretat spre deliciul si plăcerea celui ce interpretează, ochiului vigilent al celor ce sunt puşi pe a îngropa, a ucide, nu i-a scăpat această formă de definire. Era pus să o îngroape. Şi cum şi altădată în istorie, cărţile au fost arse pe rug, şi acum scrisul a fost ars pe rug, e adevărat, doar pe planul nevăzut, iar spiritul vinovat adus în faţa anchetatorilor şi executorilor. Judecătorii au fost ocloliţi, achetatorii preluând rolul lor. Şi a fost legat la ochi spiritul şi omul atras iarăşi spre o altă cărare. Şi începuse să meargă pe ea, atras de cuvinte ticluite. Mergea, legat la ochi, dar în spate i se arunca acid ce trebuia să-i ardă urma de întoarcere. Aburii acidului l-au atins însă...
Venea în tot timpul şi acele cuştii ce ţineau într-o închisoare şi strânsoare omul şi prin ţinerea în prizonierat a spiritului. S-ar putea spune că începuseră să se mişte pământurile puse artificial sub tălpile goale şi obosite de mers fără odihnă.
***
Episoadele ce s-au sfârşit în momentul în care karmele, problemele trecuturilor, s-au anulat, puteau să nu fie traumatizante... Nimic n-ar fi putut să le anuleze, însă nici una dintre ele, de fapt tot ceea ce s-a întâmplat până în acest moment ar fi fost plasat sub eticheta de poveste a altora. Trăind între oameni, nimeni nu se poate feri de obiceiurile şi năravurile acestora. Conştiinţele au evoluat, dar nimeni nu poate să facă afirmaţia că această evoluţie a avut loc în sensul de a nu se mai face rău altora. Afirmaţii de genul toate atacurile sunt efectul karmei, nu poate fi deloc susţinută. A spune că acum nu mai există nebuni, oameni răi sau că dacă există aceştia sunt doar efectele karmei este de-a dreptul hilar. Totdeauna –şi legea este valabilă şi în Cer şi pe Pământ– sărăcia a incitat dorinţa de a domina pe cel care are mai mult; pe Pământ şi bogăţia materială şi bogăţia spirituală au fost mereu vânate. În Cer de n-ar fi existat această tendinţă, nu ar fi existat suita de îngeri decăzuţi.
Dacă destinul nu ar fi fost prins în strânsoarea părţii nevăzute a gheţarilor ce doar îşi arătau vârfurile în lumină, cele întâmplate nu lăsau amprente pe suflet. Dacă gheţarii s-ar fi topit, încă n-ar fi fost la fel ca fără ei, dar tot altfel, mai bine ar fi fost. Dar gheţarii au existat. Oamenii au făcut şi fapte, au spus şi vorbe, au avut gânduri ascunse. Şi 20 de ani de destin au fost furaţi.
S-a ajuns în punct critic. Ceea ce se proiecta din structura spirituală avea, pe lângă lumina ce nu putuse fi anulată, o mare parte ce se întunecase. Spiritul nu de mai putea lăsa sufocat. Se revoltase şi încerca să arate fizicului material necesitatea schimbării; se străduia să-i arate realul drum, ştiind că el, realul, fizicul nu are puterea şi posibilitatea de a fi schimbat din forma sau starea momentului actual, într-o altă formă sau stare la momentul următor.
Cei care sunt binevoitori reali nu stau niciodată în apropierea celor cărora le-a făcut bine. Cei care se cred ei binevoitori nu vor pleca niciodată, ba, mai mult aşteaptă şi răsplata pentru binele pe care l-au făcut. Ei cred cu tărie că ceea ce au făcut ei este binele absolut, că nimic altceva nu ar fi fost bine. Ei fac legea, ei o aplică.
Judecând faptele s-au pus să-l condamne pe om, s-au pus să-l eticheteze pe om. Şi cum nu au vrut să facă distincţia necesară, nu s-au lăsat mai prejos de fapte ale trecutului, crezând ei că, prin alte ajutoare neştiute, pot proteja şi mai mult. De ce să lase libertatea formei pure umane să se dezvolte şi să-i aibă libertatea de a alege? N-ar fi fost bine să controleze încă o dată împlinirea menirii unui spirit a cărui lumină îi speria de moarte, îi orbea.
Aceasta a fost perioada în care s-a inoculat frica de reacţie, frica de pereche, frica de viaţă independentă, frica de urmaşi (că deh... era suficient) dar şi responsabilitatea totală pentru toate faptele reale sau inventate, maximizarea acestor responsabilităţi. Toate acestea s-au însumat cu cele ce mai existau, cu toate cele ce firesc au împământenit spiritul.
Harul ce a venit a fost plânsul eliberator al spiritului constrâns a sta în platoşa chinuitoare. Acest har, această nouă luminare, prea mare, ce făcea spiritul să nu mai stea în umbra ce-i era dorită, a atras – căci noaptea orice sursă de lumină atrage şi vietăţile parazite – spirite mici sau spirite întunecate, ce aveau nevoie de victorii sau macar de o fărâmă de lumină în plus spre a se arăta ei în lumina ce o căutau cu insistenţă.
O minte tulbure, plină de lumeşti învăţări spre a manipula, aparent singură, a căutat să ducă pe cărarea pe care pregătise de foarte mult timp groapa-capcană, omul spirit ce-l adulmecase prin hăţişurile deschise de lumea cea mai nouă, lumea cu feţe schimbătoare şi măşti ad-hoc, lumea vortuală. Şi chiar se apropia de reuşită... dar tot aceeaşi spusă îşi are şi acum rostul: Dumnezeu nu doarme!
Un şoc avea nevoie mintea şi trupul să se trezească. Să se trezească din frică şi meandrare a drumului. Chiar prin această formă grea, cu suferinţă, răul trebuia arătat şi scos în afară. Suferinţele psihice şi sufleteşti, pe fundamentul alterat avuseseră un rol invers. Boala putea să facă ravagii, sufletul nu putea fi pus să mai sufere, boala nu lăsa răul adunat să plece, să fie scos în afară. Unei boli i s-ar fi răspuns cu genialele medicamente. Erau multe adunate şi trebuiau anulate.
***
Frica este energia care face ca omul să se contracte, să se închidă, să se strângă în sine, să o ia la fugă, să se ascundă. Ea este o boală care roade logica şi face omul inuman în esenţă fiind neîncredere arătată faţă de propriul eu. Despre frică s-ar mai putea spune că este un laţ care se strânge până sugrumă. Ea este cel mai puternic inhibitor al progresului omenirii.
Frica face ca nimic din ceea ce este esenţă a unei otrăvi să nu fie aruncată în afară spre purificare. Ea, încet, încet se generalizează şi-l transformă pe om, oricâte resurse divine ar avea întrânsul, într-unul om cu ego extrem de ridicat, crud, ucigător. Ego-ul şi frica îşi dau mâna, într-un cerc vicios, şi călăuzesc omul spre neîmplinire, spre însingurare, spre autodistrugere. Unii spuneau că frica este mama tuturor răutăţilor ce le face omul, împotriva lui, în primă şi maximă instanţă.
Frica este o realitate ce nu există şi pe care omul şi-o formează ca mod de a se scuza în sinea sa pentru ceea ce face şi pentru ceea ce trăieşte. O construieşte uzând de energia cu o putere mare de aderenţă, energia negativă.
***
Orice formă ar fi avut acel şoc revigorator, ca şi socurile defibrilatorului, trebuia să aibă şi rolul de a arunca în afară energiile grele, adunate ca urmare a legăturilor fizice. Trebuia ruptă platoşa energetică, trebuia spart câmpul dinspre înăuntru spre în afară. Această rupere, se face totdeauna la nivelul la care energiile se transformă, sau pe unul dintre organele ce au reflectare în subtil. Sau, dacă e cazul, toate la un loc.
Deşi apar ruperi de câmp şi în zona dintre Chakra Plexului Solar şi Anahata (a treia, respectiv a patra chakră), atunci când răul nu trebuie să urce la nivelul superior, energia Kundalini erupe deasupra chakrei a patra. Intern erupe prin cancerul de sân. Acea erupţie arată că sufletul trebuie salvat prin moarte. Erupţia la nivel extern, epidermică arată că sufletul are nevoie de a fi salvat şi omul de a-şi continua existenţa. Tocmai acest lucru s-a întâmâmplat şi suferinţa extremă a aruncat în afară o tot atâta de mare energie negativă. Purificarea totdeauna se face prin suferinţă, căci omul, agonisitor cum este, chiar şi ceea ce este rău vrea să păstreze pentru el. Dar omul nu i se poate opune lui Dumnezeu. După acea răbdare şi durere dusă la extrem, trupul fizic a fost în mare parte curăţat. Şi era pregătit pentru ceea ce trebuia să urmeze.
Dar un corp curat nu poate fi în întregime divin de nu-şi curăţă şi nivelul mental, al gândurilor. Aici intervine liberul arbitru, dreptul divin dat omului. Dumnezeu nu intervine asupra acestui drept, căci prin el omul îşi alege cum să-şi aştearnă pentru a dormi. Dar Dumnezeu şi Ierarhia Cerului dă semne.
***
Când eram la începutul adolescenţei aveam multe probleme cu infecţii la ochi. Medical, deşi s-a plecat de la lipsa unei igene precare, nefiind reală, nu s-a putut face nimic. Citeam mult, în condiţii de iluminare improprii. După doi ani am ajuns, trimis de un profesor ce acum îl pot numi înger păzitor, la oftamolog. Aveam nevoie de ochelari, lucru pe care eu nu-l luasem în calcul, şi nici bunica mae, cea care m-a crescut. Dumnezeu îi arătase ei semnul prin suferinţa mea, dar ea nu fusese capabilă să deschidă ochii şi să vadă adevărul, să vadă că necesitatea mea de a citi nu era un moft, era ceea ce-mi dăduse El şi nu ar fi trebuit să mă obstrucţioneze în ceea ce aveam de făcut, căci condiţiile improprii de iluminat erau efectul acelei obstrucţionări iar eu citeam pe ascuns. A trebuit cineva, străin mie, să-mi deschidă ochii.
***
Am dat exemplul de mai sus din viaţa mea, căci tocmai e cazul să vorbesc şi de altă manifestate, ce se traduce foarte simplu: Deschide ochii! Ceea ce a fost n-a adus ceea ce voiai să fie, alta este calea ce îţi trebuieşte a o gândi, a o urma.
Ceea ce era prevăzut să fie descria spiritul. Omului îi era frică să recunoască asta, frică ce cobora din arsenalul de întîmplări, întâmplări ce-i structurase principii mai mult sau mai puţin, ori chiar potrivnice divinului, divinităţii asumate la venire. Se manifesta în scrisu-i premonitoriu, în alergătura după peisaje şi scene ce le crea din amintirea viitorului. Bucurie pentru alţii, necunoscuţi, anonimi, motive de încercarea moarte n-are pentru cei apropiaţi, pentru cei care ştiu prea bine să confunde planul material, de jos, cu planul de sus, planul spiritual, divin. Şi e în structura lor ca dacă totuşi nu reuşesc măcar să împrime tendinţe şi dorinţe materiale şi materialiste. Uneori şi reuşesc asta, dacă nu intervine Cel mereu veghetor, prin alţi oameni ce strică rânduiala gîndită şi răs-gândită.
Se apropia punctul extrem de cotitură. Premisele erau create; chiar dacă ar fi fost puteri de uragane ce se vor vrea să se opună, dat-ul scrisului nu poate fi oprit, poate doar încetinit. Erau create premisele exploziei. Orice explozie dîrâmă ceva ce e mai vechi decât ceea ce se construieşte în loc. Procesul evoluţionist arătă, oricum ar fi luat, că orice construcţie mai veche are principii care sunt depăşite, nu fac faţă cerinţelor (ar fi concludentă o analogie cu cerinţele seismice ale caselor). Şi nu e vorba de o explozie cu o cauză externă, ci una internă, dată de presiunea destinului. O presiune ce, când ajunge la maxim este enormă, este de neoprit!
***
Atunci când este vorba despre o relaţie, se face referire la un contact periodic (fizic sau subtil), pe durată lungă între doi oameni. După părerea mea, o relaţie de orice natură, se stabileşte în momentul în care intervine un contact subtil (visual, emoţional sau de orice altă natură) între două fiinţe umane, şi deşi poate fi de multe feluri, de la relaţii de prietenie, parteneriat de afaceri, dragoste, familie, au orice se poate imagina ca o formă de contact între două fiinţe, ea este o relaţie, chiar dacă mulţi nu vor să accepte asta.
Relaţiile de cuplu au cele mai multe probleme dintre toate, deoarece într-o relaţie intimă, unde este implicată şi energia erotică, lucurile îşi schimbă intensitatea, şi toate trăirile tind să fie amplificate de zeci de ori ca şi intensitate. Acesta este motivul pentru care evoluţia spirituală într-un cuplu este mult mai rapidă decât individual, sau pe alte căi, este motivul pentru care noi, oamenii, avem atât de multe teste şi probleme în relaţii.
Ceea ce este foarte important să se înţeleagă, este că orice problemă ar exista cu ceilalţi, de fapt este propria problemă, oglindită înapoi de Univers, pentru ca omul să poată deveni conştient de ele. Asta evident nu înseamnă că ceilalţi au totdeauna dreptate, dar înseamnă că orice tensiune lăuntrică ar avea omul, este un semnal clar că există o problemă interioară  (proprie evident) de rezolvat.
Evident, într-o relaţie intimă aceste limitări devin chiar mai greu de suportat, deoarece prin a deschiderea fiinţei faţă de cealaltă persoană cei doi devin mai sensibili, de aceea locul pentru a regăsi o imagine obiectivă a propriei fiinţe este relaţia de cuplu.
Toate relaţiile din viaţa sunt menite să aducă lumină în colţurile întunecoase ale fiinţei omului, de a-şi aminti că nu are cum să se ascundă de el înşuşi…
Ca atare, chiar dacă apar probleme în relaţii, chiar dacă intervine despărţirea de acea persoană, până în momentul în care se învaţă lecţiile, o să tot fie întâlnită aceeaşi persoană în toate relaţiile: cel ce trebuie să înveţe, el însuşi
***
Punct. Punct pentru priviri fără cunoaştere integrală. De aici înainte privirea pe sus se împleteşte cu cea de pe jos. Şi pentru că e timpul să se ştie ce include viitorul, voi continua, spre înţeles credibil, cu ceea ce nu eu am spus, cu învâţături neconntestabile ale unui mare spirit, ale unui venit aici să lumineze. Voi puncta în următorul articol doar acolo unde este cazul, urmând să continui ceea ce am început...
Ceea ce e cuprins în paragrafele anterioare, un aspect doar al ideii de relaţie umană, nu e deloc întâmplător. Are esenţă privind şi înapoi şi înainte.
-continuare în Taine vechi [9], Definiţi de viitor-
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...