marți, 28 februarie 2012

Neaşteptatul pas înspre viitor (Taine vechi [10])

-continuare din Taine vechi [9], Definiţi de viitor-
Neaşteptatul pas înspre viitor
Pe o câmpie liniştită şi întinsă, străbătută în lung şi-n lat, ani la rând, greu e să se aştepte cineva că se poate să se întâmple ceva ce ar ieşi din firesc, normal, real. Nici ploile, nici zăpezile, nici viscolul, nici furtunile nu sunt motive de îngrijorare că ar putea schimba ceva.
S-ar putea aştepta oare ca  să apară o erupţie vulcanică sau o explozie ce ar schimba peisajul? Răspunsul este evident şi negativ!
Şi totuşi, s-a mai întâmplat ca, acolo unde nimeni nu se aştepta, când nimeni nu se aştepta, un proiectil, pierdut din cine care ştie care timpuri ale războaielor, să deschidă un crater sau să ridice o movilă stricătoare a netezimii cunoscute.
***
Încă mai existau urmele vechi, tainele nu erau arse, căci cenuşa arderii lor era încă fierbinte. Şi parcă nu fuseseră îndeajuns. Veniseră acum să aglomereze cerul cu norii grei, gri, ai urmării faptelor dar şi ale nebuniei fără margini. Ba chiar şi nebuniile trecătoare ale unor trecători se întreceau a arăta că preamultele căi se strangulau între ele spre a lăsa drumul liber şi uşor de a fi vizibil pentru toţi cei care încă mai încercau să-l înfunde.
Se făcuse în jurul drumului câmp cu verdeaţă, câmp al libertăţii şi al privirii până înspre orizont. Se pierduseră aridităţile, căzuseră gardurile, totul rămăsese în urmă. Erau toate ca să fie timpul dorit şi timpul promis, timpul în care, prăbuşindu-se sub cutremure, castelele de nisip să se coboare în nisipul din care înalţate se vruseseră.
Fuseseră multe, prea multe taine ce loviseră şi se marcaseră ca şi timbrul sec pe paginile trecute ale vieţii. Atât de adânci erau urmele că paginile încă nedeschise se amprentaseră şi ele cu aceeaşi formă ce doar după mereu altele trecute uitate se puteau fi. Dar se treceau...
Taine vechi săpaseră pe sub rădăcini şi pietre se tot puseseră spre a le înţepeni în pământurile aridului timp fără schimbări. Şi crezându-se de-a dreptul înţepenite, se puseseră să sufle vânturile vorbelor pentru a împietri aplecat măreţul trunchi ce putea fi. Se dăduseră chiar pe faţă făcătorii vânturilor pentru a fi siguri că din coroana roditoare mugurii pot fi rupţi şi coroana aplecată cu fruntea până în pământ. Şi se îngropaseră parâme groase ce trebuiau să-l ţină aplecat pe totdeauna şi-ntotdeuna.
Ceva însă se tot uitase. Se uitase că orice, oricât de ancorat şi înnodate sunt parâmele, cât nu e rupt definitiv, caută a se îndrepta, zvâcnind, rupând legăturile...
***
Chiar dacă legate erau trăirile şi simţirele, pe dinăuntru totul era în adormire şi nimic nu murise. Durerea şi frica omorâse dorinţa de fapte, ascunse erau normalităţile, dar simţurile celor ce ei acele normalităţi le căutau, nu le puteau ignora.
***
Oamenii se vor totdeauna curaţi, perfecţi, fără greşeală, fără eroare. Uită ca a greşi e omenesc şi că oamenii sunt supuşi greşelii. Asta însă nu îi face ca, întotdeauna, să caute, pentru tot ceea ce merge prost, pe altcineva ca vinovat, căci nu se poate niciodată pe sine vinovatul. Mereu caută şi găseşte un ţap ispăşitor. Invariabil se folosesc aceleaşi scuze, aceleaşi argumente: “Da, am greşit, dar...”, Da, am greşit, dar am făcut-o pentru ca...”, “Nu aveam altă soluţie”. Sunt toate acestea argumente care subliniază existenţa unui ţap ispăşitor, mereu responsabil pentru vinovăţia care nu se poate asuma. Evident, nu s-a vrut, au existat doar “obligaţii” sau constrângeri datorate împrejurărilor, ori provocări, ori... Este eliberator sentimentul ce-l dă posibilitatea de a da vina, pentru orice, pe oricine.
Aceasta este logica celui care, în taină, dă cu parul sau doar cu palma când simte tendinţa de a se elibera de tutoriat a celui ce de tutori nu mai are nevoie. Un orgoliu nemăsurat îl face să se considere deţinător de adevăr absolut, unic şi clar. Toate greşelile vin de la cel ce nu acceptă o copilărie dusă dincolo de limitele copilăriei, de la cel ce nu acceptă că trebuiă să-şi refacă un cordon ombilical în locul celui tăiat la naştere.
***
E greu să se creadă că totuşi există oameni ce greşesc fără vină. E greu să se creadă că există oameni care se consideră vinovaţi fără a greşi, chiar fără a face fapte. Ei iau asupră-le vina lăsându-se alimentaţi de vina celor vinovaţi. Şi o fac şi o tot fac, până când sufletul fierbe. Oricât de mare ar fi dorinţa conştientă de a se conforma dorinţei de autoînvinovăţire, nimic nu poate să învingă ceea ce doar sufletul ştie. Îl murdăresc faptele, vorbele şi gândurile proprii, faptele, vorbele şi gândurile altora. Dar el, sufletul, mai repede duce pe om spre pierzanie, fizică sau psihică decât să-l lase să cadă în prizonieratul destinului contrafăcut, unui destin hăituit, unui destin îmbâcsit de praf şi pulbere. El trage de manetele de frână ale mecanismelor ce cuplează mersul spre motoare false şi face din mers o învârtire continuă până îl ameţeşte pe omul aflat în mers forţat pentru a-l trezi şi a-i face cunoscut mersul ce-l are de mers.
***
Din întâmplare s-a întâmplat să se arate că se poate să fie rău, răul ce trebuia să arate că necesara normalitate se simţea dar să arate şi că răul trebuia să nu fie necesar să apară, că în locul lui trebuia să fie ceea ce era firesc. De-ar fi fost să fie altceva decât ca semn, totul se ducea până la capăt, nimic nu-l putea opri. Dar s-a oprit prin vorba şi s-a oprit prin fapte, dar l-a oprit şi trimisul întâmplător spre a opri definitiv şi asigurator acel rău.
Semnul era deja dat. Omul înţelegea ceea ce putea, dar el, sufletul primise semnalul mersului spre ceea ce ştia că trebuia să meargă, căci pe om îl făcuse să se arate, fugar şi trecător a şti ce urmează.
Primul semn al deja ştiutului drum fusese fugar. Al doilea semn fusese aşa cum era menit să fie, fugar ca şi primul. Dar o vorbă înţeleaptă spune că prima dată nu, a doua oară nu, a treia oară sigur se trece nu-ul în da. Şi da-ul, trecând peste cumpăna de ani, căutând pasul înspre viitor, a trebuit să îndure efectul legăturii ca să poată zvânci departe de locurile în care parâmele erau prea puternic legate. Şi pasul nu a putut sta nici o clipă în loc, şi s-a lăsat purtat de chemări lăuntrice pentru a nu se lăsa frânt sau îngheţat. Se dezrădăcinaseră din strâsoare rădăcinile şi zvâcnetul lăsa ca mareţia trunchiului să se vadă şi coroana să poată iarăşi face rod.
Un pas doar, dar un pas dublu, un pas în doi, doar în doi, de nimeni ştiut...
-continuare în Taine vechi [11], Paşi pe drumul drept-
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...