duminică, 15 aprilie 2012

Înspre al doisprezecelea ceas (Taine noi [2])

-continuare din Taine noi [1], Sforţări noi, forţări noi- 
Înspre al doisprezecelea ceas
Azi îmi este uşor să privesc în urmă. Nu pot să spun totuşi că, atunci când au fost întâmplate şi trăite “întâmplările despre care scriu acum, mi-a fost uşor, că eram la fel de liniştit ca şi acum. Liniştea de acum nu reprezintă nicidecum pasivitate. A venit pas cu pas, călire în luptă fiind dintr-un anumit punct de vedere, dar pe de altă parte această linişte vine din desluşirile informaţiilor care mi-au venit pe diverse căi: astrale, înţelegerea obişnuinţelor, înţelegerea comportamentelor, senzaţiilor şi trăirilor celor ce le aveau, unde şi când le aveau, decodarea viselor, altele decât cele personale, timbre vocale şi schimbarea acestora, şi, nu în ultimul rând, vorbe spuse, aproape fără suflare. Cine poate să nege faptul spusele din popor: Copiii, beţivanii şi nebunii spun totdeauna adevărul şi Gura păcătosului adevăr grăieşte?
Dacă aş face o listă doar a acestor vorbe, ar fi uşor de arătat drumul spre cine trebuie arătat ca vinovat principal de multe situaţii ce nu se pot încadra în normal, de multe situaţii ce par desprinse din poveştile în care coşmarul a dat subiectul. Nu este însă cazul să merg pe această linie deoarece în lupta aceasta am fost chemat, dinspre omul-victimă şi trimis de Cel care ne îndrumă drumurile, nu pentru a arăta cine şi ce face, ci pentru a-i fi aliat în lupta sa de a anula şi anihila, pentru el şi pentru viitor, efectele, pentru împlinirea sa întru arătarea adevăratei feţe şi a scânteii divine cu care a venit în această lume, într-un loc în care nu avea ce să caute. I-a fost dorinţă de salt evolutiv şi în această fiinţare ştia că are de împlinit şi acest salt şi o menire divină. Alianţa, pecetuită de o nuntă a sufletelor nu era ceva ce s-a ivit prin legea hazardului ci o realitate pe care o ştia, ce Sinele său Superior o căuta, simţind că se apropie al doisprezecelea ceas, clipa adevărului şi a drumului adevărat.
* * * * * * *
Sunt un luptător, structura mea astrală nu mi-o pot nega, căci ea transpare şi în ceea ce sunt aici. Aş spune un războinic acolo, dar nu aş vrea să se înţeleagă faptul că sunt iubitor şi doritor de războaie, că îmi place să le caut şi să le pornesc pentru că altceva nu am de făcut. Sunt un războinic în virtutea faptului că doar anihilarea mea totală m-ar face să nu mai lupt. Anihilarea, căci nici prizonieratului nu i-aş ceda lupta, chiar lupta cu mâna goală. Luptele m-au surprins cu pieptul gol, de multe ori, fără nici un scut de protecţie. Am luat şi lovituri, am simţit durerile din plin, dar erau necesare ca să pot accepta, înţelege şi privi cu seninătate realitatea. Dar si pentru a-mi duce propria evoluţie acolo unde am spus că mi-o voi duce.
Sunt un luptător ce nu-şi ţine sabia în teacă spre a nu fi văzută. Dar sunt un luptător cu sabia, nu mi-i drag nici şişul, nici suliţa, nici halebarda. Sabia este cea mai dreaptă, nu se ascunde, nu loveşte şi în altă parte, lupta se dă faţă în faţă, cinstit. Dar sunt un luptător care nu face parte dintr-o armată, ca un lup în haită, ci ca un lup alb, de unul singur. De aceea a trebuit să fac şi ceea ce face un luptător de unul singur, în lipsa structurii de comandă: să îmi adun informaţia şi să-mi fac strategia. Din această a doua latură, din această necesitate, sunt aici, cel ce sunt, atent la toate şi cu o memorie extinsă până la cele mai mici detalii. Doar aşa pot să nu mă trezesc, permanent pus în faţa unor situaţii neprevăzute. Iar informaţiile, care vin permanent, pe cale directă ori, în caz de necesitate de acolo de unde mulţi îşi doresc să le aibă. Şi pentru a-mi putea duce lupta, toate aceste informaţii trebuie să le prelucrez, să-mi pot extrage esenţa şi ideile cele mai utile luptei, pentru că tocmai de aici se pregăteşte victoria. Cum viaţa este dinamică, şi informaţiile vin permanent, şi strategia se poate schimba. Nu se schimbă însă motivul, motivaţia şi ţelul luptei.
Pentru tot acest fel de a fi trebuie să îndur, ca om, afirmaţii nu tocmai conforme cu adevărul. Căci această lume omenească a fost infectată de unii, cu bună ştiinţă, înspre folos al propriei persoane, cu idei otrăvite. Chiar dacă trebuiau şi ei să fie luptători pentru cauza adevărului, s-au mutat cu unele idei în tabăra cealaltă, găsind acolo o modalitate prin care să-şi satisfacă ego-ul prea mult crescut: a nu pleca din luptă „cu coada între picioare”, a nu trăda, au tradus ei prin a nu accepta bărbăteşte o anumită situaţie. Este şi ideea folosită de ceilalţi pentru a îngenunchea şi a câstiga, uşor, o luptă. Sau de a o câştiga înainte de a începe. Ei, da, acestei idei, bine şlefuite, nu îi cedez, prefer ironice vorbe: N-ai să accepţi niciodată, Nu poţi accepta bărbăteşte şi să pleci, N-ai să pleci niciodată. Şi cu toată ironia şi răutatea din ele, am învăţat că nu mă pot cutremura la prima rafală de vânt, că nu este nedemn să-ţi duci menirea la bun sfârşit şi că, şi aici, ca şi Acolo, există doar o singură cale ce mă poate împiedica să-mi ţin legămintele: moartea mea! Iar victoria înseamnă nu moartea agresorului ci aducerea lui pe drumul cel bun, cel dat de Dumnezeu oamenilor, chiar şi lui înainte de a se deda la pactul cu cel opus vieţii adevărate. Orice altceva nu mă poate opri: frigul, foamea, sărăcia, însingurarea. Lupta, din momentul în care a început nu se poate să se oprească până la final. Accept doar armistiţiile cu durată fixată.
* * * * * * *
Nu sunt la prima luptă. Nici la prima luptă în care sunt direct implicat nu sunt. Căci trebuie să spun că prima mea luptă de care am fost conştient, venind din lumea materială în care totul era explicabil prin ceea ce mi se părea a fi simplu pentru cei care au învăţat conceptele acelei ştiinţe, a fost chiar o luptă a mea. Acea luptă nu a fost scurtă, şi nu a fost scurtă pentru că eu am lăsat să fie atât de lungă, prin modul în care am abordat-o. Nici semnele nu le-am vrut ca fiind de luat în seamă. Mi se părea că totul este omenesc şi că omeneasca realitate putea să rezolve totul. Şi de aceea acea primă luptă a fost una în care am fost tăvălit rău de tot. O luptă de ucenicie, în care am învăţat tehnici de luptă, metode de a găsi esenţa informaţiilor şi totodată prima dată când informaţia mi-a provenit de altundeva, cu lux de amănunte pământene, căci altfel niciodată nu aş fi putut să o aflu. Căci de amănunte nu pun problema, acelea şi acum cred unii că sunt închise între patru pereţi.
Începusem lupta cu o eroare. Chiar şi primii paşi în acea luptă îi consideram greşiţi. În timpul de aici această ambiguitate a ţinut un an fără trei zile. Trei ore au schimbat mai mult decât atâtea trecute. Trei ore în care a curs, pentru prima dată filmul vieţii din viitor. Din tot ceea ce a fost să văd atunci, doar o singură realitate este altfel. Dar faptul că regăsesc momentele anterioare acelei realităţi, îmi lasă întreagă şi fără îndoieli acea informaţie.
Mi-a trebuit mult ca să mă înţeleg pe cel care eram, faţă de cel care a fost. De n-aş mai fi opus gândul, înfierbântarea şi ascultarea cuvintelor otrăvite, timpul nu se scurgea împotriva mea şi nu trebuia acum să lupt cu ceea ce singur mi-am făcut să am. Când am abordat lupta către sensul şi motivul ei normal a trebuit să treacă puţin timp ca să se înţeleagă cine a pierdut. N-am fost eu, şi realitatea ce i-a urmat a arătat tot.
Lupte pentru alţii au mai urmat, şi unde a fost să ajungă, pentru cei care voiau să ajungă, o pot spune ei. Oricum nu e aici cazul de a discuta despre acestea. Căci aici este vorba de alte lupte.
Am mai avut o luptă. O luptă mult mai uşoară, pe planul pe care puţini vor să îl vadă. Pe planul omului pot mulţi să mă privească de sus şi să îmi spună asta s-o crezi tu!, aşa cum mi s-a spus deja. Eu nu vreau să le iau dreptul de a avea o opinie, ştiu doar că îmi este rezervat dreptul de a fi cel care la urmă nu plânge. Rostul şi rolul meu de om mi l-am înţeles şi mi l-am asumat. Poate că mă repet în idei, dar chiar trebuie să spun că mi l-am asumat împtriva a ceea ce cred toţi că este omeneşte asumabil. După ei poate să se numească o mare nebunie sau o mare prostie.
A fost o luptă simplă, o luptă uşoară, chiar ţelul era uşor de atins. Acel ţel a fost atins. Intr-atât era rolul meu, pentru că din acel moment trebuia să predau ştacheta celui care avea de dus lupta sa. În acea luptă am avut şansa să verific învăţăturile luptei de dinainte şi să mă pregătesc pentru cea care mi-o ştiam că va fi împlinitoare, în Cer şi precum în Cer aşa şi pre Pământ. Începutul i-l ştiu, părea chiar şi că s-a ratat de două ori începutul. Însă nu e nimic întâmplător că omniprezentul trei din viaţa mea şi-a făcut şi atunci simţită prezenţa. Şi într-o zi rezonantă, ce nu are cum să fie uitată decenii de acum încolo, ea a început. Şi declanşarea ei a avut nouă săptămâni de pregătire...
* * * * * * *
Trebuia toate acestea spuse înainte de toate. Căci ele nu sunt nici rânduri în plus, nici laudă, nici mândrie. Ele fac parte dint toate cele care au împins acele ceasului spre cel de-al doisprezecelea ceas, când vor bate clopotele în locul gongului. Căci doar clopotele, prin dangătul lor pot arăta importanţa, acolo sus, a victoriei.
Par momente critice că se întâmplă, unii deja se pregătesc să-şi sărbătorească victoria. Victoria ruperii unei alianţe. Dacă asta ar fi ceea ce trebuie să fie, nu m-aş pune de-a curmezişul. Dar nu pot să nu observ că nu este deloc o victorie spre binele celui predestinat să câştige. Uşor îmi este dat să înţeleg că nu este decât un ic pus într-o despicătură ce este bătut noapte de noapte (deşi mai complet este să spun somn de somn) ca să se ajungă la punctul de ruptură. Dar cine e atât de sigur pe el că un ic nu sare chiar înspre cel care îl bate?
Percep gândurile şi le înţeleg sensurile nerostite. Le înţeleg şi motivele. Le văd însă rotindu-se într-un sens giratoriu. Un sens giratoriu cu o ieşire înspre trecut. Doar că acel trecut a trecut şi momentul prezentului îl pune sub auspiciile irealismului. De fapt această împingere spre trecut îmi arată cât de absurd este jocul din umbră. Pentru că, realizând că ceea ce s-a  dorit nu se mai poate împlini de vreme ce până acum nu s-a împlinit, aparent cu scop nobil, se pune la dispoziţie un suflet spre a fi sacrificat. Nici un sacrificiu însă nu poate schimba ceea ce s-a făcut cândva, ceea ce cândva s-a dărâmat nu mai poate fi reparat.
Percep gândurile şi înţelesurile şi esenţa. Dacă n-ar fi să-mi pese, aş face un pas înapoi. Ştiu însă ceva: la toate cele ce le-am spus ceva mai înainte, există o forţă mai mare. Vorbele spuse. Spuse nu doar o dată, spuse cu voce tare, spuse ca şi crez ca şi ţel. Vorbele rostite au o putere mare, mult mai mare decât gândurile. Efectele ar fi devastatoare, căci, din momentul în care au fost rostite, au creat un câmp care, cu fiecare rostire, a ajuns să aibă consistenţa existenţei. Doar consumarea acestei existenţe poate elibera. Altfel generează o suferinţă ce nu poate fi diminuată în nici un fel. Până la urmă nici vorba (care aici, din motive obiective o reduc parţial) ...pun în braţe şi apoi plec! conţine exact acest adevăr imposibil de distrus!
-continuare în Taine noi [3], Orizonturi întunecate-
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...