sâmbătă, 26 mai 2012

Lumea dinspre azi spre mâine [4]

 continuare din Lumea dinspre azi spre mâine [3] 
Puterea nu trebuie cucerită, puterea trebuie distrusă. Ea este tiranică prin natura sa, fie că este exercitată de un rege, de un dictator sau un preşedinte ales. Singura diferenţă în cazul democraţiilor parlamentare este faptul că sclavilor le este creată iluzia că îşi aleg ei înşişi stăpânul pe care îl vor servi. Votul a făcut din ei complici ai tiraniei care îi oprimă. Ei sunt sclavi nu datorită faptului că există stăpânii, ci pentru că există stăpâni deoarece eu au ales să rămână sclavi. Si toate acestea împotriva firii şi a naturii care nu a creat nici stăpâni nici sclavi.
Sistemul dominant se defineşte, deci, prin omniprezenţa ideologiei de piaţă. El ocupă, rând pe rând, întreg spaţiu şi toate sectoarele de activitate. Ideologia nu spune, în esenţă, nimic altceva decât: Produceţi! Vindeţi! Consumaţi! Acumulaţi! Ea reduce întregul ansamblu al relaţiilor umane la raporturi de piaţă şi consideră întraga planetă drept o marfă, iar datoria care o impune oamenilor este munca servilă, iar singurul drept pe care-l recunoaşte este dreptul la proprietate privată. Iar acest sistem are doar un singur Dumnezeu, creat de el însuşi: Banul!
Monopolul apariţiilor în media şi spaţiul public este total. Tribuna, scena, ecranul, microfonul aparţin doar oamenilor şi discursurilor favorabile ideologiei dominante. Critica acestui sistem, a acestei lumi, este înnecată în torentul mediatic care determină ceea ce este bine şi ceea ce este rău, ce poate fi văzut şi ceea ce nu poate fi văzut. Omniprezenţa acestei ideologii, a cultului banului, monopolul apariţiilor publice, existenţa unui partid unic sub masca pluralismului parlamentar, absenţa opoziţiei vizibile şi represiunea sub toate formele sale, voinţa de a transforma lumea: acesta este chipul real al totalitarismului actual, modern, numit “democraţie liberală” căruia acum trebuie să i se spună pe numele adevărat: Sistem Totalitar de Piaţă. Omul, societatea, planeta întragă, servesc acestei ideologii. Sistemul a realizat ceea ce nici o altă formă de totalitarism, anterior, nu a put face: dominarea întregii lumi de către o singură ideologie. Acum nici exilul nu mai este posibil. Pe măsură ce opresiunea acaparează toate sectoarele vieţii revolta ia forma unui război social. Manidestaţiile reapar, anunţând revoluţia care va veni.
Distrugerea societăţii totalitare de piaţă nu este o opţiune, ci este o necesitate într-o lume care se ştie condamnată. Deoarece puterea este pretutindeni, ea trebuie combătută oriunde şi oricând. Reinventarea limbajului, revoluţionarea permanentă a vieţii cotidiene, nesupunerea şi rezistenţa reprezintă elementele cheie ale revoltei împotriva ordinii stabilite. Dar pentru ca din această revoltă să ia naştere o revoluţie trebuie ca subiectivităţile să se unească într-un front comun. Trebuie să lucrăm la unificarea tuturor forţelor revoluţionare. Asta nu se poate face decât pornind de la conştientizarea eşecurilor noastre trecute. Nici formalismul steril, nici birocraţia totalitară nu poate reprezenta soluţii la insatisfacţia noastră. Este necesar să inventăm noi forme de organizare şi de luptă. Autogestiunea angajaţilor şi democraţia directă la nivelul comunităţii constituie bazele acestei noi forme de organizare, care trebuie să fie anti-ierarhică, atât în formă cât şi în conţinut. Puterea nu trebuie cucerita ci trebuie distrusă!

Lumea dinspre azi spre mâine [3]

Nietzche spunea atât de bine candva: “Ceea ce făceam odinioară din dragoste pentru Dumnezeu, facem acum din iubire pentru bani, adică din iubire pentru ceea ce ne dă sentimentul celei mai înalte puteri şi a unei conştiinţe curate. Tot aşa ca oprimaţii din istorie, sclavul modern are nevoie de mistică şi de un Zeu al său pentru a anestezia rtăul care-l invadează şi duferinţa ce-l striveşte. Dar, acest Zeu căruia şi-a vândut sufletul nu mai este nimic, este doar neant. Este o bucată de hârtie, un număr care are sens numai pentru că lumea a decis să-i dea unul. Pentru acest nou Zeu el studiază, munceşte, se luptă, se vinde... Pentru acest nou Zeu el abandonează orice alte valori şi este gata să facă orice! El crede că având mulţi bani se va elibera de toatre constrângerile ce le resimte, ce îi închid drumuri. Este gândirea în care se crede că posesia merge mână în mână cu libertatea. Eliberarea vine dintr-o asceză, din stăpânirea de sine, din dorinţa şi voinţa de a acţiona. Insa pentru toate acestea este nevoie de hotărârea de a nu mai servi, de a nu mai fi supus. Trebuie să se lupte cu obişnuinţa pe care, se pare, nici nu îndrăzneşte să o discute.
  Sclavul modern este convins că nu există o alternativă la această organizare a lumii. El se resemnează şi duce o astfel de viaţă pentru că nu crede că poate exista o alta pentru el. Forţa prezentei puteri, dominante, în aceasta constă: în întreţinerea iluziei că acest sistem, ce a colonizat întreaga planetă,  este sistemul în care se sfârşeşte istoria. Clasa conducătoare dominantă a făcut să se creadă că, pentru individ, a se adapta la ideologia puterii este echivalent cu a se adapta lumii aşa cum este şi a fost dintotdeauna. A visa la o alt fel de lume a devenit o crimă condamnată unanim de toate puterile, dar condamnată şi de media.
În realitate criminalul este de fapt cel ce contribuie, conştient sau nu, la demenţa structurii sociale dominante. Nu este o mai mare nebunie decât cea a sistemului actual.
Dacă ne-am aminti că încă din începuturile istoriei omul nu s-a vrut împăcat cu condiţia servilă de rob, totul ar fi altfel. “Dacă, într-adevăr, Dumnezeul nostru Căruia Îi slujim poate să ne scape, El ne va scăpa din cuptorul cel cu foc arzător şi din mâna ta, o, rege! Şi chiar dacă nu ne va scăpa, ştiut să fie de tine, o, rege, că noi nu vom sluji dumnezeilor tăi şi înaintea chipului de aur pe care tu l-ai aşezat nu vom cădea la pământ!"[1]
   În faţa dezolatntei lumi reale, sistemul trebuie să colonizeze în totalitate conştiinţa sclavilor. Aşa se face că, în sistemul dominant actual, represiunea este precedată de şantaj, care, încă din copilărie îşi îndeplineşte misiunea de formare a sclavilor. Tot ceea ce trebuie este ca ei să-şi uite condiţia servilă, închisoarea şi viaţa mizerabilă. E de ajuns să fie privită această mulţime hipnotizată conectată la ecranele ce îi însoţesc, pas cu pas, în toată viaţa cotidiană. Ei îşi deturnează insatisfacţia permanentă prin reflexul manupulat de a visa la o viaţă luxoasă, la câştiguri de bani fabuloase, la glorie şi la aventură. Însă visele lor sunt la fel de lamentabile ca şi viaţa lor de mizerie. Peste tot există imagini, pentru orice şi pentru oricine. Sunt imagini care poartă în ele mesajul ideologic al sistemului şi servesc ca instrument de propagandă şi unificare, de fapt omogenizare a conştiinţelor. Ele se înmulţesc pe măsură ce omul este posedat de lumea şi de viaţa sa.
Prima ţintă a acestor imagini este copilul căci libertatea trebuie sufocată încă din leagăn. Acesta trebuie să devină un idiot, să i se înăbuşe orice formă de reflexie şi de critică, dar şi să fie soldat perfect al armatei de înăbuşire a altora, începând chiar cu proprii părinţi. Toate acestea se fac, desigur, cu complicitatea deconcertantă a propriilor părinţi care nu pot opune vreo rezistenţă forţei cumulate de lovire a tuturor mijloacelor moderne de comunicare. Sub imboldul ideii devenite false acum, aceea că jocul dezvoltă aptitudinile, cumpără chiar ei înşişi toate mărfurile necesare arervirii propriilor copii. Astfel ei abdică din rolul de educatori ai propriilor copii, livrându-i pe aceştia sistemului de abrutizare şi mediocritate.
Sunt fabricate imagini pentru toate vârstele şi pentru toate categoriile sociale. Iar sclavii moderni confundă aceste imagini cu cultura, chiar si cu arta. Dar pe primul plan rămâm mărfurile şi, pentru a epuiza stocurile de marfă se face apel la instincte, chiar şi la cele mai josnice. Femeia este cea care, odată în plus, plăteşte cel mai scump preţ, fiind de două ori sclavă în această societate de consum. Ea este redusă la condiţia de simplu obiecte de consum, de piesă de schimb.
Imaginea este întotdeauna forma de comunicare cea mai simplă şi cea mai eficace... Cu ajutorul ei se construiesc modele, se abrutizează şi se mint masele, li se creează frustrări. Ideologia de piaţă se difuzează prin intermediul imaginilor, căci se urmăreşte mereu aceeaşi idee: să se vândă. Şi se face totul pentru a vinde modele de viaţă sau de produse, comportamente sau mărfuri... nu are importanţă ce, important este să se vândă.
Spectacolele sunt făcute pentru ca oamenii sărmani să se distreze. Să se distreze doar, nicicum să aibă trăiri care să le trezească conştiinţele. Pe primul plan sunt spectacolele de divertisment – arhiprezente la TV – specatacole la care indivizii, sărmani, se distrează, dar acest divertisment serveşte doar pentru a distrage atenţia de la adevăratul rău care îl striveşte. Aceşti sclavi şi-au lăsat viaţa pe mâna altora pentru a face ceea ce vor cu ea şi se prefac chiar că sunt mândri de acest lucru. Încearcă în van să-şi arate satisfacţia, căci nu pot păcăli pe nimeni. Nu reuşesc, la nivelul conştiinţei, să se păcălească nici chiar pe ei înşişi când îşi privesc reflexia de gheaţă în oglindă. Astfel ei îşi pierd timpul privind la acei imbecili care încearcă să-i facă să râdă, să cânte, să viseze sau să plângă.
Prin canalele de sport individul este dresat să simtă succesul şi eşecul, forţele şi victoriile pe care nu le-au manifestat niciodată pe viu, în viaţa de zi cu zi. Ei trăiesc prin procură, prin împrumut, o a doua viaţă, de mâna a doua, în faţa televizorului. Odinioară împăraţii Romei antice cumpărau bunăvoinţa poporului cu pâine şi cu circ. Acum tăcerea noilor sclavi este cumpărată cu divertisment şi consum de nimic, de vid.
Suntem obişnuiţi să spunem că noi stăpânim cuvintele. Dar cine ştie de fapt că ele ne stăpânesc pe noi, se foloseşte de acest fapt cu multă iscusinţă pentru a-şi duce intenţia spre fapt împlinit. Dominaţia conştiinţelor trece, în mod esenţial prin folosirea viciată a limbajului, de către clasa dominantă economic şi social. Având în proprietate aproape tot ansamblul mijloacelor de comunicare, puterea  difuzează ideologia de piaţă prin sensuri fixe, trunchiate sau amestecate, atribuite cuvintelor. Cuvintele, prezentate ca neutre, au şi definiţia ca evidentă. Însă, sub controlul puterii limbajul desemneaza mereu alte lucruri decât realitatea vieţii. Acesta este, înainte de toate, un limbaj al resemnării şi al neputinţei, limbaj al acceptării pasive a faptelor şi a lucrurilor, aşa cum sunt şi aşa cum trebuie să rămână. Acum cuvintele sunt lacheii sistemului nou de organizare a vieţii. Simplul fapt de a folosi limbajul puterii condamnă la neputinţă. Rezolvarea problemei limbajului este parte din nucleul luptei pentru emanciparea omenirii. Mai mult decât atât, aceasta nu este o simplă formă de dominaţie ce se adaugă altora, este însăşi inima proiectului de aservire al sistemului totalitar de piaţă. Doar printr-o reapropiere a limbajului şi a comunicării reale între persoane este posibilă producerea unei schimbări reale, pentru că doar în acest mod proiectul revoluţionar întâlneşte proiectul poetic.
În efervescenţa populară, cuvântul este reinventat de către grupuri numeroase de oameni. Creativitatea spontană se află în fiecare om şi reprezintă forţa care uneşte omenirea.
Sclavii moderni sunt convinşi că sunt buni cetăţeni şi cred că ei votează şi aleg liber pe cei care îi vor conduce. De fapt, alegerea lor este o iluzie, căci oare există măcar o diferenţă fundamentală între proiectele societăţii în care se va trăi atunci când trebuie ales între două curente, sau, în limbaj politic partide? In realitate nu există opoziţie reală, căci partidele politice dominante sunt întru totul de acord în ceea ce priveşte ideea esenţială: conservarea  societăţii de piaţă existente în actualitate. Şi nici nu există partide politice, susceptibil de a accede la putere, care să pună în discuţie dogma societăţii de piaţă. Iar toate aceste partide politice, cu complicitatea mass-mediei, monopolizează scena politică, prin certuri în care subiectele sunt detalii fără importanţă, în timp ce tot restul rămâne neschimbat. În plan real ei îşi dispută scaunele şi funcţiile oferite de sitemul parlamentar şi el de piaţă. Toate aceste dispute şi certuri sunt difuzate pe toate canalele mass-media cu scopul de a distrage atenţia de la adevărata dezbatere asupra alegerii societăţii în care oamenii ar dori să trăiască. Se observă uşor că subtilităţile, superficialităţile şi trivialitatea eclipsează profunzimea înfruntării de idei. Deşi se vrea evidenţiere a formelor de manifestare a democraţiei, toate acestea nu seamănă, nici pe departe cu democraţia, căci democraţia reală se defineşte, înainte de toate, prin participarea masivă a cetăţenilor la gestionarea treburilor cetăţii. Democraţia este totdeuna directă şi participativă; expresia cea mai autentică se găseşte în adunarea populară şi în dialogul permanent asupra organizării vieţii în comun. Forma reprezentativă şi parlamentară care uzurpă numele de democraţie limitează puterea cetăţeanului la simplul drept de a vota, adică la nimic, atât timp cât alegerea între gri-închis şi gri-deschis nu reprezintă o veritabilă alegere. Scaunele parlamentare sunt ocupate, în marea lor majoritate, de către clasa economică dominantă, fie e că de dreapta, de centru sau pretinsa stângă social-democrată.


[1] Daniel, 3:17, 3:18
 

Lumea dinspre azi spre mâine [2]

De mai mult timp oamenii au fost convinşi că ei trebuie să domine creaţia şi că toate celelalte, animale sau plante, au fost create pentru a-i furniza hrana, haine, chiar dacă pentru acestea ar fi martirizate sau exterminate. Cînd acestea nu au mai fost suficiente pentru iluzia falsei abundenţe alimentare, atunci generealizare acesteia s-a făcut prin combinatele concentraţionale şi exterminarea masivă, barbară, a speciilor care servesc drept hrană, dirijată, pentru sclavi. În aceste combinate se găseşte chiar esenţa modului de producţie dominant, a faptului că viaţa şi umanitatea nu rezistă, ca valori, în faţa dorinţei de profit a câtorva.
Un alt aspect al jafului social este dat de exploatarea resurselor planetei, producţia supra-abundentă de energie şi de mărfuri, de gunoaie şi alte deşeuri ale consumului ostentativ, fapte care afectează grav şansele de supravieţuire ale Pământului cu toate speciile ce îl mai populează. Cu toate această problemă ştiută, pentru a fi lăsată total liberă desfăşurarea capitalismului sălbatic, creşterea nu se poate să fie vreodată oprită. Este necesar să se producă, să se producă şi chias să se re-producă. Apoi, pentru imagine, aceeaşi mari poluatori se prezintă drept potenţiali mari salvatori ai planetei. Imbecili ai show-business-ului, cu mari subvenţii de la firmele multinaţionale, încearcă să convingă de faptul că o mică schimbare a obiceiurilor de viaţă ale individului va fi suficientă pentru salvarea de la deyastru a planetei. Dar, în timp ce culpabilizarea consumatorului este în toi, ei continuă să polueze fără încetare mediul înconjurător dar, şi mai grav, spiritul. Iar aceste infime şi infirme teze pseudo-ecologiste sunt reluate, în cor, de mulţi politicieni veroşi, ca orice slogan publicitar, însă totdeauna se feresc de a propune o schimbare radicală a sistemelor de producţie. Mai întotdeauna ideea este de a se schimba câte ceva, detalii doar, pentru ca totul să rămână neschimbat, la fel ca mai înainte.
Pentru a se intra însă în acea horă a consumului frenetic, individul are nevoie de bani, iar pentru a avea bani trebuie să se muncească. Tocmai aici se ajunge la punctul culminant, căci acum intervine propria sclavizare, propria vindere. Sistemul acesta dominant a făcut din muncă principala sa valoare pentru ca indivizii, respectând această valoare înnobilantă, să muncească tot mereu mai mult pentru a-şi plăti, pe credite, necesităţile vieţii acestea mizerabile. Ei se epuizează muncind, pierd cea mai mare parte a forţei lor vitale şi se mai şi supun celor mai rele umilinţe, risipindu-şi întreaga viaţă într-o activitate obositoare şi plicticoaşă, pentru profitul altor câţiva. În această direcţie, a muncii, a fost inventat şomajul, modern şi el, cu scopul de a înfricoşa sau pentru a face pe individ să mulţumească fără încetare puterii pentru că a fost generoasă cu el.
Ce ar fi omul fără această tortură care este munca în forma ei modernă, fără activităţile alienante care sunt prezentate ca o eliberare? Sub presiunea permanentă a cronometrului, a ceasului, fiecare gest al muncitorului sclavizat este calculat în scopul creşterii productivităţii. Teoretizarea muncii prin organizarea ştiinţifică a muncii constituie esenţa însăşi a deposedării celor ce muncesc de o parte din bucuria, din fructul muncii lor, iar pe de altă parte de timpul ce il petrec cu producerea în mod automatic a mărfurilor dar şi a serviciilor. Rolul angajaţilor se confundă cu al maşinilor din fabrici, cu cel al calculatoarelor din birouri.
Sub lozinca “timpul nu se mai întoarce”, fiecărui angajat îi este atribuită o sarcină repetitivă, intelectuală sau fizică. Asta este traducerea specializării individului în domeniul său de producţie, specializare care acum se regăseşte la nivelul planetei, in cadrul “diviziunii internaţionale a muncii. Şi, prin această diviziune, se concepe în Occident, se produce în Orient (Asia) şi se moare în Africa.
Omul, în ansamblul propriei personalităţi, se autocondiţionează comportamentului productiv prin organizarea muncii, dar şi în afara locului de muncă el rămâne cu acelaşi comportament, adică are acelaşi cap, aceeaşi piele. Sclavul modern ar fi putut să se mulţumească a fi servil doar la locul de muncă dar, pe măsură ce sistemul de producţie colonizează toate sectoarele vieţii, individul dominat îşi pierde timpul liber în distracţii, evenimente şi vacanţe organizate, de multe ori subvenţionate de către clasa dominantă. Mai mult decât atât, nici un moment al cotidianului său nu scapă dominării sistemului; fiecare clipă a vieţii sale este invadată, pentru a fi un sclav cu tot timpul plin de ceea ce se vrea, nu de ceea ce vrea.
De la Plutarh se ştie şi se spune că medicina te face să mori lent. Degradarea generalizată a mediului, a aerului respirat, a apei băute, a hranei consumate, a stress-ului condiţiilor de muncă şi întregul ansamblu al vieţii sociale sunt la originea noilor boli ale individului modern, ale sclavului. Este însă bolnav de condiţia sa servilă şi nici o ştiinţă medicală nu va putea vreodată remedia acest rău manifestat prin boli. Doar eliberarea, şi nu una parţială, ci completă, de condiţia în care se găseşte prins îi va putea permite să se elibereze de suferinţe. Medicina modernistă nu cunoaşte decât un singur remediu în faţa durerilor de care suferă individul, iar aceasta este mutilarea, prin intervenţii chirurgicale, antibiotice sau chimioterapii. Se atacă, se tratează doar efectele, doar consecinţele răului, fără a se căuta vreodată cauza. Pentru ănlăturarea cauzelor nu există motiv şi acest lucru este de înţeles din motiv ce este explicat: O cercetare a cauzelor ar duce inevitabil la o condamnare fără drept de apel a organizării sociale în ansamblul ei. Tot aşa cum a transformat toate detaliile lumii în marfă, sistemul actual, dominant, a făcut din corpul uman tot o marfă, un obiect de studiu, un obiect experimental, pentru noii ucenicii vrăjitori ai medicinei de piaţă şi biologiei moleculare, ajungându-se, în momentul de faţă la momentul în care stăpânii actuali ai lumii sunt pregătiţi pentru brevetarea vieţii umane, nu doar a viului. Descifrarea compltă a ADN-ului genomului uman a fost punctul de plecare pentru noua strategie pusă în practică de puterea din umbră. Această descifrare nu are drept scop decât amplificarea considerabilă a formelor de control şi dominare. Acum chiar şi corpul uman a scapat de sub controlul omului.
O idee veche e acum la modă “Prin supunere se dezvoltă reflexele de servitute”. Individului modern îi scapă ceea ce este cel mai bun din viaţă, dar el continuă ceea ce a deprins; supunerea a devenit cea de-a doua natură. El se supune fără a şti de ce o face, doar pentru faptul că trebuie să se supună. Supunere, Producţie, Cosum, acesta este tripticul ce domină viaţa. În funcţie de vârstă el se supune părinţilor, profesorilor, preoţilor, şefilor, patronilor, comercianţilor, politicienilor. Nesupunerea îl înspăimântă căci nesupunerea înseamnă risc, aventură, schimbare, renunţare. Aşa cum un copil intră în panică atunci când se pierde de părinţi, tot aşa individul modern, sclavizat, se simte pierdut fără puterea ce l-a (re)creat. Pentru a nu se simţi astfel, continuă să se supună. Frica este cea care face din omul liber un sclav şi tot ea îl menţine în această condiţie. Înclinarea în faţa stăpânilor lumii, acceptarea acestei vieţi plină de umilinţe şi de mizerie, este doar efectul fricii.
Şi totuşi indivizii sclavizaţi dispun de o forţă numerică în faţa acestei minorităţi care conduce, care guvernează. Însă forţa acestora nu vine de la armata sau poliţia care-i serveşte, ci de la consimţământul individului, al fiecăruia dintre noi. Laşitatea de a înfrunta legitim forţele de ordine ale oprimatorilor este justificată prin discursuri pline de umanism moralizator. Refuzul violenţei revoluţionare este bine ancorat în spiritele celor ce se opun sistemului în numele unor valori pe care tocmai acest sistem l-a inoculat. Însă puterea nu ezită niciodată în a utiliza violenţa atunci când se pune problema de a-şi apăra şi conserva supremaţia. Oricum, nimic nu este nou sub soare, caci, sub un guvern care arestează şi închide pe nedrept, locul omului cinsit este, de asemenea, tot la închisoare!
Există totuşi indivizi care scapă controlului conştiinţelor, dar aceştia sunt sub supraveghere. Orice formă de răzvrătire sau rezistenţă este definită automat ca activitate deviantă, antistatala sau teroristă. Libertatea nu există decât ca principiu sau pentru cei care apără interesele societăţii de piaţă. Opoziţia reală contra regimului dominant este complet clandestină şi, de cele mai multe ori, individuală. In lupta cu această opoziţie, represiunea este regula de bază a dominanţilor, iar tăcerea majorităţii sclavilor împotriva acestor opozanţi este rezultatul campaniilor politice şi de media care neagă existenţa conflictelor din societatea reală.

vineri, 25 mai 2012

Lumea dinspre azi spre mâine [1]

Dacă cineva m-ar întreba, cu privire la viitor, cum sunt, aş spune că sunt în aceeşi măsură optimist pe cât sunt de pesimist. Optimismul meu se bazează pe certitudinea că această civilizaţie se va sfârşi în curând, iar pesimismul pe faptul că această civilizaţie, în cădere, va face tot posibilul pentru a ne antrena în propria-i prăbuşire.
William Sheakespeare spunea candva: “Ce epocă îngrozitoare este aceea în care idioţii îi conduc pe orbi!”. Trăim acum ca orbii, fără conştinţă acceptăm să fim servili. Servitutea modernă este o servitute voluntară, consimţită de mulţimea de sclavi, ce-şi mai şi arogă titlul de oameni liberi, care efectiv se târăsc pe suprafaţa pământului. O mulţime care, în mod absolut identic, îşi cumpără mărfurile care îi aservesc şi mai mult. Pentru aceste cumpărături aleargă toţi către o muncă tot mai alienantă, ce le este oferită printr-un consimţământ generos, dacă se dovedesc a fi suficient de cuminţi. Dar dreptul de a-şi alege stâpânii  pe care îi vor servi.
Pentru ca această tragedie, amestecată cu doza mortală de absurditate, să poată fi pusă în practică, a trebuit mai întâi să se extirpe acestei clase, clasa celor care muncesc pentru a cumpara, orice urmă a conştiinţei legată de exploatarea şi, deopotrivă, alienarea ei. Aceasta este strania modernitate, absurdul modernism, al epocii noastre.
Istoria mai aduce aminte de alte forme de sclavie, de aservire. Dar spre deosebire de sclavii Antichităţii, de iobagii Evului mediu ori de muncitorii din timpul primelor Revoluţii industriale, azi există clasa total aservită, dar care nu ştie acest lucru, sau, mai trist, nici nu vrea să ştie de această . În acest fel ei nu cunosc revolta, reacţia legitimă a celui exploatat, acceptând fără să crâcnească viaţa jalnică ce le-a fost, încet, sigur şi ocult, construită. Resemnarea, renunţarea la orice reacţie, încăpăţânarea de a rezista – dacă acceptăm sensul negativ al ideii – în această condiţie, sunt sursele nefericirii lor.
Aşa s-ar putea defini visul nefericit al sclavilor moderni ce nu mai aspiră, în final, decât la a se lăsa prinşi în această horă ameninţătoare, dar macabră, a sistemului, perfectibil mereu, de alienare. Opresiunea se modernizează pe zi ce trece, întinzându-şi, ca o caracatiţă, formele de mistificare care să permită mascarea formei de sclavie şi a condiţiei de sclav.
Încerc şi eu, ca şi alţii, să arăt faptele şi lucrurile aşa cum sunt ele reale în această realitate năucitoare, altfel decât sunt prezentate, tot timpul, de către cei ce au ajuns să deţină puterea politică, mânaţi de la spate de cei care deţin adevărata putere. Chiar dacă mă înscriu în cei ce declanşează cea mai subversivă, autentică, formă de luptă şi nesupunere, prefer să nu fiu unul dintre cei mulţi ce tac şi se supun. Şi cu asta îmi mai asum şi riscul, cu tot anonimatul şi neînsemnătatea mea, ca cineva să vrea să ma reducă la tăcere. Doar adevărul spus şi mărturisit este cu adevărat revoluţionar.
Guy Debord în “La societe du Spectacle” spunea că urbanismul este acea formă de luare în posesie, a mediului natural şi uman de către capitalismul care, dezvoltîndu-se logic  în dominaţie absolută, poate şi are dreptul să refacă în totalitate spaţiul, amenajându-l ca pe propriul decor.[1] Azi, pe măsură sclavii ce-şi construiesc propria lume, prin efortul muncii, deja alienate, decorul noii lumi devine închisoare în care aceştia, şi urmaşii lor, vor trebui să-şi trăiască aşa-zisa viaţă, de fapt sclavia. Această lume este o lume sordidă, nu are gust, nu are miros, dar poartă în ea toată mizeria modului de producţie dominant. Decorul e mereu în schimbare, în construcţie, însăşi construcţia fiind fără de sfârşit, totul fiind instabil. Reflecţia permanentă a acestui decor, al acestui spaţiu ce înconjoară umanitatea îşi găseşte justificarea într-o amnezie generalizată şi în insecuritatea pe care trebuie să o simtă cei ce trăiec în ea. Trebuie mereu refăcut totul în aşa fel încât reflecte perfect imaginea sistemului. Şi astfel lumea devine din ce în ce mai zgomotoasă, mai murdară, fără linişte, precum o uzină.
Această uzină este dezvoltată pe mai multe proprietăţi spaţiale, locative, care totdeauna sunt fărămiţate. Fiecare fărâmă a acestui spaţiu aparţine cuiva, statului sau unei persoane private. Apartenenţa exclusivă a pământului este materializată prin omniprezenţa zidurilor, gardurilor, porţilor, barierelor, frontierelor sau însemnelor de demarcaţie. Acestea sunt urmele unui jaf social realizat prin această separaţie care invadează totul.
Însă, în paralel, apar unificări de spaţii conforme interesului culturii de piaţă, interes ce reprezintă marele obiectiv al acestei tot mai triste epoci. Căci ceea ce este necesar marii construcţii este tocmai existenţa unor mari autostrăzi, optimizate la extrem, care să faciliteze transportul mărfurilor. Pentru construcţia acestora, cu scop clar şi precis, orice obstacol, uman sau natural, trebuie înlăturat, eliminat, distrus...
Habitatul în care se înghesuie această populaţie devenită masă servilă este imaginea vieţii fiecărui individ: aceasta seamănă cu o cuşca, cu o cavernă, cu o închisoare. Spre deosebire însă de sclavii vechilor epoci, noii sclavi trebuie să-şi plătească cuşca pe care o locuiesc, în conformitate cu principiile epocii moderne. Mai trebuie sa se audă cumva întrebarea dacă omul a devenit anormal, sau lumea în care trăieşte?
Când eram prin liceu m-am apucat, împins de dorinţa de a afla cum şi de ce “Capitalul” lui Marx era cartea de căpătâi a societăţii socialiste. Existau mari diferenţe între ceea ce trăiam şi ceea ce era scris acolo. Mi s-a părut că era doar o carte agăţată de coada acelui sistemAcum însă realitatea este alta, căci acum trăim în epoca mărfurilor şi, spunea Marx că O marfă poate părea, la primă vedere, un lucru trivial ce se înţelege de la sine. Analiza noastră a arătat că, din contră, este un lucru foarte complex, plin de subtilităţi metafizice şi de justificări tehnologice.      
  Privind prin orice locuinţă, chiar strâmtă şi lugubră, se găsesc înghesuite mărfuri care ar trebui, în conformitate cu mesajele publicitare omiprezente, să aducă locatarului împlinirea şi fericirea. Însă cu cât această acumulare, de mărfuri noi, devine mai mare, cu atât posibilitatea ca într-o zi acesta să atingă aceste obiective se îndepărtează de el. Caci la ce foloseste unui om să aibă de toate, dacă îşi pierde sufletul[2]?
   Marfa, fiind în esenţă ideologică, deposedează de munca sa pe cel care a produs-o şi deposedează de viaţa sa pe cel care o folosesşte, pe cel care o consumă. Acum trăim în epoca în care nu cererea este cea care condiţionează oferta, ci oferta induce şi determină cererea. Aşa că, sistematic, periodic, alte nevoi sunt create pentru ca, rapid, acestea să fie considerate nevoi vitale, strict vitale, pentru majoritatea populaţiei. Aşa a fost la început radioul (susţinut de ideea de informare rapidă), apoi automobilul (deplasarea rapidă şi comodă), televizorul, calculatorul, iar acum cea mai mare găselniţă: telefonul mobil!
Aceste mărfuri, distribuite masiv, într-un interval de timp scurt şi limitat, a modificat în profunzime relaţiile umane. Rolul lor este triplui: Servesc, pe de o parte, la a izola oamenii de semenii lor, pe de altă parte sunt formele de difuzare a mesajelor dominante ale sistemului şi, pe acelaşi palier, la a exagera comportamentele umane. Finalitatea este că se ajunge ca lucrurile ce ar trebui posedate devin cele care îl posedă pe cel ce le are.
Individul din societatea de indivizi, de sclavi, are incă trăsăturile fiziologice ale omului din care provine. Starea de decrepitudine în care a ajuns este ilustrata cel mai bine de momentele în care acesta se hrăneşte. Cum timpul de care dispune pentru a-şi prepara şi îngurgita hrana este mereu tot mai limitat el a fost redus la consumul de gen “quick” sau “hai-repede-repede” al unor produse agro-chimice. Prin supermarket-uri mereu rătăceşte în căutarea unor produse – a hranei – de o calitate tot mai îndoielnică pe care industria societăţii falsei abundenţe consimte să i-o ofere, bineînţeles contra-cost. Şi chiar dacă pare a avea posibilitatea de a alege, această posibilitate este doar o iluzie; abundenţa produselor alimentare nu ascunde decât gradul de degradare şi falsificare al acestora, pentru că, de fapt, este vorba doar de produse modificate genetic, un melanj de coloranţi şi conservanţi sintetici, pesticide şi hormoni şi multe alte invenţii ale modernităţii. Totul este dus către plăcerea imediată, aceasta fiind regula modului de alimentaţie dominant, regulă ce este extinsă în toate formele de consum. Consecinţele sunt la îndemână pentru a ilustra această manieră de a se alimenta ale omului modern: obezitate, boli fără motiv, stări convulsive etc.
În faţa sărăciei unui mare procent din populaţie, omul occidental cu precădere, se bucură de poziţia sa şi de consumul său, ce preyintă aspecte frenetice. Cu toate acestea, mizeria este omni-prezentă peste tot unde domneşte societatea totalitară de piaţă. Faţa aceasta a medaliei –falsa abundenţă – are şi un revers reprezentat prin lispuri. Este normal, s-ar putea spune, căci într-o sistem care defineşte inegalitatea drept un criteriu de progres, chiar şi în condiţiile în care producţia agro-chimică este suficientă pentru a alimenta şi a hrăni toată populaţia de pe Pământ, foamea nu trebuie să dispară. Aceasta este păstrată pentru că trebuie folosită ca sperietoare, ca exemplu pentru cazul în care se vrea scuturarea sclaviei, schimbarea sistemului. Sau, se mai întâmplă să fie servit şi un alt exemplu în care ceea ce este hrană pentru o societate, este otravă pentru cealaltă.


[1] L’urbanisme est cette prise de possession de l’environnement naturel et humain par le capitalisme qui, se developpant logiquement en domination absolue, peut et droit maintenant refaire la totalite de l’espace comme son propre decor. 
[2] Marcu 8:36

sâmbătă, 12 mai 2012

Blestemul vrăjitoarelor [2]

Spunea tot părintele Ilarion Argatu: „Cele mai multe vrăji, le fac vrăjitoarele în posturi şi la sărbătorile mari, la praznicele împărăteşti, cum ar fi: de Crăciun, de Anul Nou, de Bobotează, de Sfintele Paşti, de Înălţare, de Ziua Crucii, în zilele de Duminică, în zilele de post: miercurea şi vinerea şi mai ales în cele patru posturi mari de peste an. Deoarece în aceste zile se vorbeşte cel mai mult despre Dumnezeu, se propovăduieşte Cuvântul lui Dumnezeu, se săvârşesc faptele credinţei, omul se căieşte şi se smereşte pentru păcate, ş.a.m.d. Astfel, diavolii şi vrăjitoarele se opun la toate acestea”.
Spusele părintelui Argatu au un enorm de mare adevăr, mai ales dacă se face referire la vrăjitoarele tainice. Din mai multe puncte de vedere pentru ele aceste sărbători sunt binevenite. Dacă e să se ţină de „stăpânul” căruia i se închină, o asemenea sărbătoare a celuilalt este motiv de laudă. Dar, acesta, pentru omul trăitor nu este esenţial. Motivele pentru care acestea atacă este legat de faptul că în aceste perioade omenii sunt mai puţin interesaţi de a se păzi, ocupaţi cu cele tradiţionale, încrezători că şi ele au preocupări identice. Un alt motiv este că, tot în mod tradiţional familia se reuneşte iar un atac prin intermediul bucatelor este modul cel mai uşor de a se disimula adevărul. E greu de a pune un asemenea cuvânt, adevăr, alături de aceste fapte...
Vrăjitoarele tainice, cu cât sunt mai în vârstă, cu atât sunt mai puternice. Nu folosesc ceea ce folosesc altele: jertfa unor animale, ritualuri pe malul unor ape etc, dar de toate celelalte, care ţin de obiecte ale celor vizaţi sau “amprente genetice” ale lor (păr, unghii, urme de salivă), le au la îndemână; la fel mâncarea şi băutura. Ele folosesc nu neapărat ritualurile care se fac prin mişcări sau anumite poziţii, căci tipologia ritualurilor nu este deloc săracă, ci pe acelea care se fac în tăcere. Chiar de nu ar fi ritualuri puternice, faptul că sunt repetate, dacă e nevoie, zi de zi, efectul este devastator: o minge care se umflă suflare cu suflare, până la urmă ajunge să se spargă. Chiar şi sufletele cele mai puternice şi protejate, prin fapte şi trăiri, chiar şi copii cei mici “aflaţi în grija lui Dumnezeu”, pot fi afectaţi de nebunia unor asemenea exemplare ale rasei umane. Ceea ce fac are doar un singur scop: viaţa şi voinţa oamenilor să ajungă precum o cocă moale, în mâinile lor. O asemenea cocă poate fi pusă în formele pe care aceasta le doreşte. Forma este, faţă de copii sau nepoţi, educaţia, rolul oricărei mame, oricărui părinte, în această societate. Şi totul se face nu prin cuvinte directe, ci prin gânduri sau mesaje subliminale. O întrebare şi-au pus mulţi tineri care locuind singuri, având un copil mic, deşi nu au cerut ajutorul bunicilor se trezesc presaţi insistent de o bunică de a fi ajutaţi în treburi. Insistenţa se motivează pe faptul că doreşte să-şi ajute nora sau fiica, dar de fapt este neliniştea şi disperarea că nu-şi poate “face mendrele”, atât asupra celor doi (şi automat a verifica efectele asupra celor ce le “impune”) dar mai ales asupra sufletului mare şi nevinovat al copilului. Căci ele ştiu că, asemenea educaţiei, cu cât mai devreme, cu atât controlul va fi mai mare.
Înainte de a vorbi despre ceea ce cunosc, acele cazuri direcre şi indirecte, scriind, mi-am amintit de prima dată când mi-a fost dat să cunosc o vrăjitoare, faţă în faţă. Deşi ea acum nu mai este printre oameni, nu am să îi dau numele: Era în perioada în care aveam mulţi pacienţi cu probleme fizice; erau începuturile mele în ReiKi şi aveam, căci aşa a fost să fie, cam 20-30 de pacienţi pe zi. Prin cazurile diverse ce-mi ieşeau în cale, eu spun că că a fost perioada uceniciei mele. Majoritatea erau ţigani rudari, aceia care se ocupau tradiţional cu prelucrarea plutei, a lemnului. Cam pe când nu mai vroiam să fac drumuri pentru a-i trata (nu cţştigam, de cele mai multe ori, nici cât mă costa drumul până la ei) am primit un telefon prin care eram rugat să merg la un pacient care avea probleme la inimă şi cărora medicii nu găseau nici o cauză, nici un motiv. Avea dureri puternice, asemenea cu cele ce apăreau în cazul unei crize de anghină pectorală. Toate investigaţiile medicale aveau acelaşi verdict: sănătos.
După a doua întâlnire cu el, negăsind o soluţie spre a-l ajuta, în afară de a-i ameliora durerile, soţiei i-am spus că, fiind la distanţă de mine, circa 150km, nu voi putea să-l ajt prea mult. Atunci ea, sec şi fără explicaţii, ea mi-a spus: eu sunt vrăjitoarea X! Nu o ştiam, nu ştiam prea multe nici despre vrăjitoare. Mi-a povestit ce fapte făcuse de la 15 ani (avea atunci 55). După 21 de zile de când ne-am cunoscut, a murit, în condiţii misterioase, -atac cerebral- cu capul în WC-ul spitalului la care era internată pentru probleme cu rinichii.
Spunea că problemele soţului ei au început când a refuzat pe o fostă clientă, dintr-un oraş de la circa 250 de km. O “ajutase” atunci, cu 25 de ani în urmă şi, pentru a avea efect ajutorul, o învăţase ce să facă. Erau ritualuri “în gând”, spuse zi de zi sau de fiecare datî când era nevoie.
Fiica ei era cu un băiat de patru ani. El era cu o condiţie materială precară. Mama, îngrijorată pentru viitor, deşi ei erau pe cu totul altă poziţie socială, i-a cerut să îi despartă şi să o căsătorească cu cineva ce era dorit de ea. Zis şi făcut! Într-un an de zile s-a întâmplat conform dorinţei pentru împlinirea căreia plătise. Fusese fericită acea mamă!
Au trecut anii, şi, dacă la început a mai trecut acea mamă pe la ea, lăudându-se cu fericirea fetei şi cu bunătatea ginerelui, de mai mult de 10 ani nu ştia nimic. În primăvară s-a trezit cu ea la poartă. Era supărată, neagră de supărare. Îi cerea să o ajute încă o dată. Acum era ceva mai complicat: era vorba de nepoata ei, fiica fiicei care avea nevoie de o corectare de destin. Ce se întâmplase de fapt? Studentă fiind, întâlnise un bărbat mai în vârstă de care s-a îndrăgostit! Şi nu doar atât, a rămas însărcinată şi hotărâseră să se căsătorească. Nici unul dintre ei nu ştiau, nu aveau de unde să ştie, unul de altul. Abia când a spus părinţilor ceea ce vrea să facă, rostirea numelui bărbatului către mamă, a făcut-o să simtă că se învârte şi cerul şi pământul: era bărbatul cu care ea fusese împreună patru ani şi de care se despărţise aşa cum numai ea ştia. Nu avea curajul de a spune soţului ei, care era destul de grav bolnav, povestea. A spus-o mamei. Era o lovitură pe care nimeni nu se putea gândi: ironia sorţii sau mâna divinităţii? Atunci, mama, ajunsă bunică, pusă fiind în situaţia de a-i despărţi, ar fi făcut-o cu ceea ce ştia dar se punea problema acum şi a unui avort în luna a patra sau a cincea. Ce putea să facă? A mers la cea care a ajutat-o. Motive legate de „să nu se întâmple şi la fata mea ceva rău”, au făcut-o pe vrăjitoarea care o învăţase cândva ce are de făcut, să o refuze. La scurt timp soţul vrăjitoarei a început să se simtă rău. Vrăjitoarea credea că de la acea fostă clientă vine răul lui, dar spunea că n-are ce să-i facă (mamei clintă) pentru că ea ştie tot ce ştie şi ea!
Au şi ele regulile lor... Povestea însă, aceasta şi altele două, cu ciudăţeniile lor, mi-au rămas în memorie. Atunci nu aveam cunoaşterea necesară de a înţelege ceea ce trebuia înţeles. N-aş fi crezut-o dacă nu mi-ar fi spus şi numele bărbatului şi a fetei. Aş fi putut să verific, nu avea de ce să mă mintă. Şi oricum, nu o făcea spre a se lăuda!
Acum, cu toate câte le cunosc, îmi este mai uşor să înţeleg şi să nu mai cred ciudăţenia ciudată. Şi nici să o mai consider o ironie a sorţii ci dreptate divină. Ţine de karmă dar şi de alegerea pe care o face un spirit pentru a veni pe pământ. El trebuia să vină într-un cuplu în care mama şi tatăl trebuiau să îndeplinească anumite condiţii. Tatăl era acelaşi. Mama însă n-ar mai fi putut să devină mama sa, fiindu-i “corectaţi la negru” parametrii vieţii. Şi cum ajunsese la o vârstă la care nu mai putea fi mamă, nimic nu s-ar mai fi putut întâmpla. Şi nu s-ar fi întâmplat nimic dacă nu ar fi intervenit acea “corecţie la negru”. Destinul fiicei a fost schimbat cu ajutorul forţelor întunericului. Dar fiica fiicei, nepoata, a venit cu o misiune de a face dreptate şi a-şi pedepsi bunica. Karma bărbatului, misiunea sa, trebuia să se împlinească, el nu avea nici o vină. Astfel nepoata a pus familia într-o mare încurcătură şi a făcut asta în cel mai nevinovat mod cu putinţă. De fapt ceea ce făcuse fiicei, mama grijulie era ceea ce la rândul ei gândise în tinereţe: să se căsătorească pe motivul interesului material, pentru a trăi fără griji, ca o “doamnă” [amănuntul făcea parte din poveste]. Cât a reuşit sau nu a reuşit, nu am de unde să ştiu, dar ceea ce a reuşit cu fiica sa este clar. Şi oare ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi „corectat” şi destinul nepoatei? Sau, cine ştie? Poate a făcut şi asta şi poate că şi a ucis un copil nevinovat...
-va continua în Blestemul vrăjitoarelor [3]-

Blestemul vrăjitoarelor [1]

Poate că, în concordanţă cu titlul, ar trebui ca acest articol să facă referire la vrăjitorele cunoscute şi care se pun la dispoziţia clienţilor. Despre ele s-a scris destul de mult şi chiar subiectul s-a tratat pe larg. Chiar dacă cele ce se vor găsi aici sunt aproape toate de găsit şi în cazul acestora, în acest articol voi face referire la o categorie de vrăjitoare care, deşi s-ar putea spune că nu sunt la fel ca celelalte, în sensul că nu fac răul la comandă, contra unor avantaje materiale, nu fac răul unor persoane absolut necunoscute lor, dar acestea sunt cu mult mai perfide şi criminale pentru că îşi atacă propria familie. Dacă primele ajung, într-un fel sau altul să fie cunoscute şi până la urmă, într-un fel sau altul anihilate cel puţin ca şi comandă socială, acestea însă stau totdeauna în înteriorul unui stup în care au impus ideea că sunt regine şi sunt bine apărate de familie, nu însă pentru că ar şti adevăratul motiv ci pentru că o domină pe ascuns, chiar dacă, la vedere, lasă impresia unei supuşenii şi umilinţe mari. Sunt cele care lucrează permanent, cele care, ţin prizoniere sufletele celor care sunt, de obicei, descendenţi ai săi, fără însă a se spune că aceasta este limita, căci tot ceea ce le este în apropiere este lovit de faptele ascunse ale sale: rude, vecini, prieteni, dar şi animalele, de exemplu, ale tuturor acestora. Până la urmă sunt chiar mai criminale, mai periculoase decât celelalte pentru că îşi aruncă atacul, după ce au teminat cu membrii familiei, asupra oricui intră în contact cu stupul şi membrii stupului. Şi, dacă la început motivele pentru care atacă pot fi încadrate în pertinente, după o abstractă şi absurdă clasificare ce se poate face, cu timpul se ajunge la atacuri de dragul atacului, din necesitatea pe care o au de a-şi continua opera măreaţă de a distruge. Până la urmă nu e de mirare că, la o cercetare atentă a acestor familii, se vede cu simplu şi uşor că acestea sunt cele care, începând cu generaţia imediat următoare, intră într-un haos, spectrul degradării sociale, materiale, emoţionale, bolile necruţătoare, în special cancerele, atacurile cerebrale şi problemele circulatorii, sunt mereu prezente, până la faptul că, pe linie directă, se observă că toţi se înscriu într-un anumit tipar: pornind de la cea care generează acest lanţ, pe linie feminină – despre această linie pot vorbi eu, cunoscând patru asemenea cazuri şi având informaţii despre încă două – până când se stinge linia (neamul, popular) toate femeile repetă aceleaşi fapte, care, într-o realitatte subtilă, sunt cele pe care le-a inhibat aceea care s-a coborât sub rangul de om. Altfel spus, celor care urmează, li se împrumută destinul aducându-le o viaţă mult mai grea, pentru că, pe lângă ceea ce are fiecare individualitate de făcut ca menire, ca misiune personală, trebuie să le facă şi pe acestea. Cum acestea nu sunt primordiale, cel care are supradestin va încerca să împlinească şi acestă impusă misiune în detrimentul celei personale. Acestă încercare, ce nu se finalizează, neavând nimic în comun cu persoana devenită peste noapte responsabilă, poluează îndeplinirea misiunii personale şi aceasta nu va fi împlinită. Pe plan real viaţa acestor persoane devine un calvar, pendulând între propria personalitate şi această dublură ce o scoate din linia comportamentului firesc, bulversând propria persoană dar şi pe toţi ceilalţi cu care interacţionează. Atât timp cât vrăjitoarea trăieşte, aceste persoane, chiar şi pentru a nu se afla adevărul, sunt afectate, şi, de cele multe ori se îndepărtează singure, mai mult sau mai puţin motivat. Cei care mai au şi curajul să miroase prea aproape de adevăr, sunt puse la respect, fără scrupule.
Acest transfer de destin este blestemul de neam care identifică familiile în care cineva a avut buna intenţie de a se substitui divinităţii şi a hotărî, cu bună şţiinţă şi rea intenţie, un alt destin şi o altă soartă celor pe care îi are în apropiere.
Doar cei care sunt ignoranţi vor putea spune că ceea ce aduc eu acum în discuţie este o noutate. Chiar preoţii sunt destul de indulgenţi cu această idee, mergând pe o idee, nobilă în esenţă, aceea că o mamă nu poate să facă rău propriilor copii. Însă cei care au depăşit ideea prejudecăţilor sentimentale nu s-au lăsat chiar uşor ademeniţi de această idee. Părintele Ilarion Argatu, de exemplu, la întrebarea:
-Părinte, sunt mame vrăjitoare care până şi copiilor lor le fac vrăji, cum se explică? a răspuns: 
-Oamenii aceştia trebuie compătimiţi, nicidecum urâţi, ei nu mai sunt proprii stăpâni, sunt stăpâniţi de diavol, stăpânul lor este diavolul, îi chinuieşte noaptea, dacă nu au făcut un rău ziua. Când nu au asupra cui trimite diavolul, îl trimit asupra proprii lor copiii, pentru ei nu mai există sentimentul matern şi patern. Dacă nu au pe cine trimite pe diavol, îl trimit pe animale, pe păsări, pe câini, pe pisici, pe şoareci, pe broaşte. Dacă lucrează undeva în comerţ, spurcă îmbrăcămintea, alimentele şi lucrurile pe care le vând la persoane pe care nu le cunosc, şi nu au avut motive să le urască.

Vrăjitoria nu este o noutate. Într-o anumită perioadă a fost lăsată la o parte chiar şi datorită faptului că oamenii nu aveau timp şi resurse pentru a se adresa acestora. Însă s-au schimbat, la un moment, dat condiţiile şi prezenţa ei, prin informaţii şi fapte a devenit tot mai pregnantă. Tocmai aceşti vrăjitori, care nu aveau nevoie de prezenţă socială, au fost cei care au păstrat tainele care, în noile condiţii, au readus vrăjitoria la nivel de plagă socială şi spirituală.
În prag de mileniul III, psihologia şi medicina neconvenţională se văd puse în faţa unei situaţii de neconceput pentru nişte ştiinţe aşa zis "serioase", aceea de a descoperi cu groază şi a accepta că la originea multor boli stau fie păcatele oamenilor, fie influenţa duhurilor necurate. Mai mult decât atât, ştiinţa se declară incapabilă să explice în limbaj ştiinţifico-materialist, cazurile evidente în care o serie de boli şi afecţiuni sunt cauzate de acţiunea răuvoitoare a oamenilor care stăpânesc mijloacele magice. Scopul imediat al vrăjilor este unul eminamente malefic, deoarece constă în a constrânge pe cineva, împotriva dorinţei sale, să facă, să asculte şi să execute tot ce se doreşte de la el.
Vrăjile autentice sunt întotdeauna stăpânite de vrăjitorii adevăraţi, aceia cunoscuţi de puţini oameni, persoane care stau de vorbă cu Necuratul. Munca lor pe acest Pământ este aceea de a aduce cât mai multe suflete stăpânului lor întunecat... Ţăranul român i-a evitat întotdeauna după cum certifică şi marele folclorist Simion Florea Marian în lucrarea sa "Vrăji, Farmece şi Desfaceri" apărută în anul 1893: "Vrăjitorii şi vrăjitoarele sunt priviţi în genere de popor ca nişte oameni fără de lege, lepădaţi de Dumnezeu, care au de-a face mai mult cu spiritele necurate, pentru că ei, în vrăjile ce le rostesc, în loc să se adreseze la Dumnezeu, fiinţa supremă şi atotputernică, ca Acesta să le vină în ajutor spre atingerea scopului ce-l urmăresc, îşi iau de cele mai multe ori refugiul la spiritele cele necurate... ca acestea să le dea ajutorul trebuincios şi să le îndeplinească dorinţa."
Vrăjile, adică ritualurile prin care viaţa şi voinţa oamenilor ajung precum o cocă moale în mâinile vrajitorului, sunt foarte puternice, şi nu se poate scăpa uşor din influenta lor. Oricât de imposibil ar părea acum, în plină epoca tehnologică, vrăjile pot încă despărţi doi tineri care se iubesc, pot destrăma cea mai solidă căsnicie, pot lua somnul şi liniştea copiilor, pot trimite boli şi nenorociri, şi, în ultimă instanţă, pot chiar ucide... vrăjile nu sunt afectate de trecerea timpului! Vrăjitorii avansaţi sunt cei cunoscuţi din vechime sub titulatura de "fermecători" sau "fermecătoare". Vrăjitorul este prin definiţie un singuratic, dar există momente numai de ei ştiute când se adună mai mulţi pentru ritualuri deosebite.
În scrierile şi interviurile sale Părintele Ilie Cleopa atrăgea atenţia în mod deosebit asupra urmărilor păcatului vrăjitoriei. Deoarece: "Cei care fac vrăji şi aleargă la vrăjitori fac un mare păcat împotriva Duhului Sfânt, căci lasă pe Dumnezeu şi cer ajutorul diavolilor. Se leapăda de slujitorii lui Hristos şi se duc la slujitorii satanei. Se leapădă de Adevăr şi primesc pe loc minciuna, căci toate cuvintele vrăjitorilor sunt minciună şi amăgire diavolească. Pentru un astfel de păcat vin asupra celor vinovaţi, care aleargă la vrăji, tot felul de răutăţi şi primejdii. Apoi cei vinovaţi de acest greu păcat sunt pedepsiţi de Dumnezeu cu boli grele şi fără leac, cu suferinţa în familiile lor, cu pagube şi neînţelegere, cu sărăcie şi moarte cumplită".
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...