Magia extazică a sexualităţii

Magia sexualităţii

Ar fi trebuit ca la titlul de mai sus să existe o completare, Extazul divin. De ce? ae vor întreba unii, materialişti până în suflet, ori fanatici religios, căci înţelesul divin le scapă sau îl alocă unei idei bine înrădăcinată, deşi falsă.

Este destul de evident că femeile au o mai mare reticenţă decât bărbaţii în a merge dincolo de ego. Cu toate acestea însă, depăşind anumite condiţionări şi idei preconcepute, pot trece dincolo de limite. Există mai multe femei favorizate de această graţie decât bărbaţi, dacă e vorba de extazul mistic, calea care apare prin percepţia divinului în Sine… cale atât de evidentă pentru multe femei…

Sunt multe femei care, printr-o practică, ce poate fi conştientă dar mai ales inconştientă, tantrică, ce pune în joc recepţia în Sine a celuilalt – aceasta fiind o combinaţie de practici senzuale, energetice şi spirituale – şi pot atinge niveluri foarte profunde de extaz mistic, de disoluţie şi de fuziune cu Divinul, stări situate net dincolo de ego. Se poate chiar demonstra că numărul de femei care se pot conecta la divin pe calea extazului pare mult superior celui al bărbaţilor; dezvoltându-şi partea lor feminină, de primire a divinului în sine, şi bărbaţii pot să atingă niveluri înalte de conştiinţă şi să devină precum un bambus gol pe dinăuntru.

Expresia este preluată [1] , întreagă fiind: Deveniţi precum un bambus gol pe dinlăuntru, fără nimic în interior şi atunci buzele Divinului vă vor atinge uşor, bambusul va deveni flaut, iar cântecul se va înălţa… cântecul lui Mahamudra. Aceasta ar suna mai pe înţelesul tuturor astfel: deveniţi total receptivi, deschişi, fără ego şi fără gânduri preconcepute şi atunci veţi auzi în voi vocea Divinului. Această stare corespunde Marelui Orgasm cu Universul.

Pentru ca un bărbat să ajungă la această stare de receptivitate, trebuie să lupte cu mentalul său, cu prejudecăţile dar mai ales cu ego-ul. Pentru femeie este cu mult mai simplu. Dacă are o sexualitate bine trezită, ea ştie intuitiv să adopte atitudinea necesară deschiderii în interior pentru a-l primi pe celălalt în fiinţa ei. Este vorba despre simpla conectare la centrul său sexual şi de a merge mai în profunzimea fiinţei sale, deschizându-se într-o relaxare totală... cu alte cuvinte, dizolvându-se şi unindu-se cu celălalt. Aceasta poate să o facă în timpul unui act amoros sau în timpul actului de uniune cu Divinul (în timpul rugăciunii), actul divind fiind o componentă masculină.

O asemenea stare de extaz trăită, o femeie [2] , bine cunoscută, o descrie astfel: Ceva insinuant şi dulce... se întreba dacă acest vis straniu nu era cumva un avertisment: era destul să coboare în sine însăşi, să se adâncească în suflet şi certitudinea apărea; nu era sentimentul unei prezenţe individuale, era un fel de învăluire atât de vagă şi informă precum o apă călduţă sau o lumină cumva materializată. Mai întâi simţi ca o uşurare, o senzaţie fugară de lejeritate; apoi, deodată o stare suavă îi invadă pieptul. Era ca o inundare atât de stăruitoare încât simţea că inima era gata să se rupă... ochii nu mai priveau nicăieri... atunci bucuria o învălui, simţurile încetară... apoi totul în jurul ei dispăru... ce rămăsese era o senzaţie de veselie pe care nu o mai cunoscuse, o dilatare a dragostei.

Inefabilul o penetra până la identificare. Un sentiment de iubire o invada în valuri precum o mare care câştigă tot mai mult din ţărm, nemailăsându-i nimic din ea însăşi... ceva în ea se dizolva delicios până la anihilarea propriei structuri; apoi simţea o protecţie mai puternică decât niciodată, fără putinţa de a i se sustrage; impulsul voinţei divine îi copleşea voinţa. Ea nu putea decât să-i ofere supunerea şi pasivitatea sa radioasă. Îi fu dat să cunoască un asemenea deliciu, iar acum teama că acest deliciu va înceta, o făcea să verse lacrimi fără să vrea. Nu mai ştia dacă suferea sau era inundată de bucurie.

Ca o notă personală trebuie să recunosc realitatea: mi-a fost dat să trăiesc, de câteva ori, un astfel de extaz, în urma căruia am trăit o stare de gratitudine faţă de Dumnezeu pentru că mi-a acordat privilegiul să cunosc ce înseamnă să exist cu adevărat; extazul meu a mers până în punctul de a fuziona cu Divinul, am trăit acea dilatare extremă a iubirii profunde, ca pe un flux delicios care îmi umplea şi îmi dilata pieptul revărsându-se în valuri de dragoste... Am trăit acea stare timp de câteva ore şi, din timp în timp, această stare se reproducea. În aceste momente, ego-ul dispăruse ca şi când nu ar mai fi fost necesar, dragostea luându-i locul... în această dragoste nu existau temeri, nici dorinţe, altele decât uniunea cu Divinul. Această experienţă înaltă mi-a arătat drumul înţelepciunii şi compasiunii, chiar dacă eu nu sunt mereu înţelept şi nu trăiesc această iubire, necondiţionată şi fără obiect, zi de zi, în viaţa de toate zilele.

De fapt, dacă femeile nu s-ar deda la activităţile banale şi inutile de cele mai multe ori, ar putea atinge rapid şi mai uşor decât bărbaţii stări importante de elevare spirituală, dar au nevoie de o condiţie: aceea de a-şi respecta polaritatea lor feminină şi fără să aplice tehnici (noi) de comando împotriva ego-ului, care atunci reacţionează în mod natural întărindu-se, sau, ca în multe situaţii atunci când e vorba de femei, transformându-se în depresie.

Din păcate există mult mai mulţi maeştri spirituali din rândul bărbaţilor decât din rândul femeilor. Experienţa Divinului trăită de femei e mai puţin transmisă. Dar lumea evoluează şi, cum din ce în ce mai multe femei constată elevarea conştiinţei lor, ele fac tot mai mult cunoscute descoperirile lor spirituale.

---

[1] Tilopa

[2] Therese d’Avila

Extazul, o cale de trezire spirituală

Momentul plăcerii extreme, în conformitate cu gândirea comună, este excesiv de limitat şi constrângător şi, prin urmare, îndepărtează de extazul sexual. Extazul este o experienţă dificil, foarte dificil de exprimat, el fiind în acelaşi timp de natură sexuală dar şi mistică. Sunt cele două aspecte ale interiorităţii intime.

În tradiţia orientală, tradiţie care nu s-a depărtat cu totul de umanismul vieţii, toate eforturile aspiranţilor la starea de extaz beatific conduc către un imperativ fundamental: acela de a nu elimina e5rnergia sexuală care se difuzează în corpul bărbatului, odată cu eliminarea seminală. E important de subliniat că, în conformitate cu aceste idei, bărbatul occidental nu cunoaşte orgasmul real. În cultura sexuală occidentală se crede că senzaţia agreabilă post-ejaculatorie este, de fapt, orgasmul. Dar se pare că nu este chiar aşa: adevăratul orgasm constă în Extaz, şi aşa spun şi orientalii. Totuşi, nu este suficient să fie aplicate diverse tehnici de non-ejaculare sau retenţie de spermă pentru a accede la extaz. Se pune problema adoptării unei atitudini interne în sensul unui recurs la integralitate. Cu alte cuvinte, omul este chemat nu doar să-şi asume condiţia sa ontologică bipolară: spirit şi materie, dar să o şi manifeste cu armonie. Dacă în timpul actului amoros nu se accede la structurile vitale şi spirituale în aceeaşi măsură, nu există şansa unei experienţe extatice.

În acest punct intervine magia sexuală, opera alchimică de transformare a spermei în energie creativă care să traverseze coloana vertebrală pentru a umple aura cu focul divin şi pentru a începe un act de creaţie. Această energie creativă face ca structurile astrale, denumite de alchimişti Corpuri Solare, să se regenereze şi să se reactiveze.

Îndrăgostiţii sunt atraşi unul de celălalt tot prin magie sexuală, tradusă la nivel fizic prin magnetism sexual. La nivelul plexului, prin Anahatha Chakra, energia ascensionată se dezvoltă, se amplifică, stimulată de atingerile celor doi îndrăgostiţi. În acelaşi timp, fluxul continuu de energie în mişcare face ca şi energia vitală să se amplifice. Ceea ce e uimitor e că, pe măsură ce energia bazală creşte şi excitaţia se amplifică, structurile superioare se expansionează la rândul lor: sufletul se umple şi spiritul se deschide spre energia divină care începe să “umple” pe cei doi îndrăgostiţi. Aceste senzaţii sunt precum o hrană pentru trup şi suflet. Se resimte clar o senzaţie de hrănire şi umplere.

Bucuria extatică a bărbatului, în ideea orientală, ţine de “ştiinţa” lui de a menţine constantă excitaţia, spiritul sexualităţii fizice, dar şi de a susţine spiritualitatea cea mai pură, ca şi când actul sexual ar fi o adevărată ceremonie mistică de adoraţie a Femeii. El se uneşte cu femeia într-un dans al bucuriei şi încântării, dans ce poate dura ore în şir, dăruindu-se femeii şi bucurându-se de ceea ce ea îi oferă. Prin recursul la sacralitate, bărbatul obţine un important dar, poate cel mai râvnit.

Fuziunea amoroasă este o cheie magică prin care se menţine corpul sănătos şi se prelungeşte viaţa: acest magnetism constant este o sursă de sănătate. Şi aceasta nu doar pentru că hormonii sexuali generează viaţa, ci pentru că schimbul afectiv, erotic dintre bărbat şi femeie, senzaţiile mereu noi şi autentice din timpul actului amoros fac viaţa mai frumoasă şi mai savuroasă.

Din amestecul inteligent dintre dorinţa sexuală şi entuziasmul spiritual se naşte aspiraţia spre sexualitatea magică. Pentru aceasta este nevoie urgentă de a se ieşi din curentul sumbru al uniunilor fizice comune şi vulgare şi a se intra în sfera luminoasă a regăsirii unuia prin celălalt. Magia sexuală transfigurează fiinţa şi uneşte trupul cu sufletul. Nu sunt capabile de magie sexuală decât fiinţele care au ales să lupte cu dualismul şi cu viziunea comună asupra existenţei, dotate cu lumină interioară, absolut eliberate de prejudecăţi, ipocrizie, criticism, negativism. Dar cheia, şi pentru această poartă, nu este raţiunea, ci dragostea.

Anticii recunoscuseră deja o participare activă specială a femeii în acuplare; chiar Aristotel a vorbit de un mod al ei de a aspira fluidul seminal. Respingând din start ideea vulgară, ar fi de amintit un citat despre un personaj feminin: Ca şi cum tot corpul femeii ar fi dobândit calitatea unei “guri care suge”[1], fiind vorba de ceva care nu se realizează doar în plan subtil, ca gest care exprimă cel mai bine esenţa feminină. Această teorie astăzi este recunoscută de mulţi ca fiind exactă în latura ei fiziologică: se admite existenţa unor contracţii ritmice ale vaginului şi ale uterului ca într-o operaţie de aspirare sau sugere, existenţa unui automatism spasmodic cu o mişcare de contracţie specială, bazată pe unde tonice, speciale cu ritm lent, sub forma unei absorbţii prin aspirare. Un asemenea comportament somatic e confirmat numai la un înalt grad de sexuare a femeii, chiar dacă anticii, nu fără motiv, îl considerau drept un fenomen general. E de înţeles că, de-a lungul istoriei, s-a produs o atrofie fiziologică a ceea ce, la femeie, putea corespunde cu o sexuare completă sau cu o aproximare maximă de “femeie absolută”. Astfel, în Orientul antic a putut fi valabilă afirmaţia că “senzualitatea femeii e de opt ori mai mare decât cea a bărbatului”.

Asimilarea prin aspirare, pe acest plan de reflexe fizică, are apoi o expresie liminală într-un fapt rămas încă obscur din punct de vedere fiziologic: mirosul de spermă pe care uneori îl emană femeia din zone ale corpului depărtate de organele genitale la scurt timp după acuplare, cu persistenţă care, se pare, nu de “calităţile” femeii depind.

În zilele de azi fenomenul este ignorat, tocmai pentru că extrem de puţine femei manifestă acest automatism sexual. Totuşi, acolo unde el se manifestă, devine preocupant pentru cuplu în ce măsură aceste energii ajută sau, dimpotrivă, pun probleme de dinamică sexuală şi armonizare erotică. Există premisa de bun simţ că orice creaţie iniţială are o finalitate spirituală. Se pare că în vechile tradiţii aceste particularităţi feminine erau binecunoscute.

Rămâne a se presupune deocamdată că, din punctul de vedere al semnificaţiei ezoterice, aceste date înscrise în zestrea iniţială a femeii conduc spre un anume activism sexual al femeii, negat însă de-a lungul istoriei şi aruncat în derizoriu, alături de celelalte valori spirituale şi iniţiatice ale sexualităţii.

---

[1] D'Annunzio - Il Fuocco

Blestemul vrăjitoarelor

Adevărul printre gratii

Poate că, în concordanţă cu titlul, ar trebui ca acest articol să facă referire la vrăjitorele cunoscute şi care se pun la dispoziţia clienţilor. Despre ele s-a scris destul de mult şi chiar subiectul s-a tratat pe larg. Chiar dacă cele ce se vor găsi aici sunt aproape toate de găsit şi în cazul acestora, în acest articol voi face referire la o categorie de vrăjitoare care, deşi s-ar putea spune că nu sunt la fel ca celelalte, în sensul că nu fac răul la comandă, contra unor avantaje materiale, nu fac răul unor persoane absolut necunoscute lor, dar acestea sunt cu mult mai perfide şi criminale pentru că îşi atacă propria familie. Dacă primele ajung, într-un fel sau altul să fie cunoscute şi până la urmă, într-un fel sau altul anihilate cel puţin ca şi “comandă socială”, acestea însă stau totdeauna în înteriorul unui stup în care au impus ideea că sunt regine şi sunt bine apărate de familie, nu însă pentru că ar şti adevăratul motiv ci pentru că o domină pe ascuns, chiar dacă, la vedere, lasă impresia unei supuşenii şi umilinţe mari. Sunt cele care lucrează permanent, cele care, ţin prizoniere sufletele celor care sunt, de obicei, descendenţi ai săi, fără însă a se spune că aceasta este limita, căci tot ceea ce le este în apropiere este lovit de faptele ascunse ale sale: rude, vecini, prieteni, dar şi animalele, de exemplu, ale tuturor acestora. Până la urmă sunt chiar mai criminale, mai periculoase decât celelalte pentru că îşi aruncă atacul, după ce au “teminat” cu membrii familiei, asupra oricui intră în contact cu “stupul “şi membrii stupului. Şi, dacă la început motivele pentru care atacă pot fi încadrate în “pertinente”, după o abstractă şi absurdă clasificare ce se poate face, cu timpul se ajunge la atacuri de dragul atacului, din necesitatea pe care o au de a continua ”opera măreaţă” de a distruge. Până la urmă nu e de mirare că, la o cercetare atentă a acestor familii, se vede cu simplu şi uşor că acestea sunt cele care, începând cu generaţia imediat următoare, intră într-un haos, spectrul degradării sociale, materiale, emoţionale, bolile necruţătoare, în special cancerele, atacurile cerebrale şi problemele circulatorii, sunt mereu prezente, până la faptul că, pe linie directă, se observă că toţi se înscriu într-un anumit tipar: pornind de la cea care generează acest lanţ, pe linie feminină – despre această linie pot vorbi eu, cunoscând patru asemenea cazuri şi având informaţii despre încă două – până când se stinge linia (neamul, popular) toate femeile repetă aceleaşi fapte, care, într-o realitate subtilă, sunt cele pe care le-a inhibat aceea care s-a coborât sub rangul de om. Altfel spus, celor care urmează, li se împrumută destinul, în tot sau în parte, aducându-le o viaţă mult mai grea, pentru că, pe lângă ceea ce are fiecare individualitate de făcut ca menire, ca misiune personală, trebuie să le facă şi pe acestea. Cum acestea nu sunt primordiale, cel care are “supradestin” va încerca să împlinească şi acestă impusă misiune în detrimentul celei personale. Acestă încercare, ce nu se finalizează, neavând nimic în comun cu persoana devenită peste noapte “responsabilă”, poluează îndeplinirea misiunii personale şi aceasta nu va fi împlinită. Pe plan real viaţa acestor persoane devine un calvar, pendulând între propria personalitate şi această dublură ce o scoate din linia comportamentului firesc, bulversând propria persoană dar şi pe toţi ceilalţi cu care interacţionează. Atât timp cât “vrăjitoarea” trăieşte, aceste persoane, chiar şi pentru a nu se afla adevărul, sunt afectate, şi, de cele multe ori se îndepărtează singure, mai mult sau mai puţin motivat. Cei care mai au şi curajul de a ajunge mult prea aproape de adevăr, sunt “puse la respect”, fără scrupule.

Acest “transfer de destin” este blestemul de neam care identifică familiile în care cineva a avut “buna intenţie” de a se substitui divinităţii şi a hotărî, cu bună şţiinţă şi rea intenţie, un alt destin şi o altă soartă celor pe care îi are în apropiere.

Doar cei care sunt ignoranţi vor putea spune că ceea ce aduc eu acum în discuţie este o noutate. Chiar preoţii sunt destul de indulgenţi cu această idee, mergând pe o idee, nobilă în esenţă, aceea că o mamă nu poate să facă rău propriilor copii. Însă acei preoţi care au depăşit ideea prejudecăţilor sentimentale nu s-au lăsat chiar uşor ademeniţi de această idee. Părintele Ilarion Argatu, de exemplu, la întrebarea:

-“Părinte, sunt mame vrăjitoare care până şi copiilor lor le fac vrăji, cum se explică?” a răspuns:

-“Oamenii aceştia trebuie compătimiţi, nicidecum urâţi, ei nu mai sunt proprii stăpâni, sunt stăpâniţi de diavol, stăpânul lor este diavolul, îi chinuieşte noaptea, dacă nu au făcut un rău ziua. Când nu au asupra cui trimite diavolul, îl trimit asupra proprii lor copiii, pentru ei nu mai există sentimentul matern şi patern. Dacă nu au pe cine trimite pe diavol, îl trimit pe animale, pe păsări, pe câini, pe pisici, pe şoareci, pe broaşte. Dacă lucrează undeva în comerţ, spurcă îmbrăcămintea, alimentele şi lucrurile pe care le vând la persoane pe care nu le cunosc, şi nu au avut motive să le urască.

Vrăjitoria nu este o noutate. Într-o anumită perioadă a fost lăsată la o parte chiar şi datorită faptului că oamenii nu aveau timp şi resurse pentru a se adresa acestora. Însă s-au schimbat, la un moment, dat condiţiile şi prezenţa ei, prin informaţii şi fapte a devenit tot mai pregnantă. Tocmai aceşti vrăjitori, care nu aveau nevoie de prezenţă socială, au fost cei care au păstrat tainele care, în noile condiţii, au readus vrăjitoria la nivel de plagă socială şi spirituală”.

În prag de mileniul III, psihologia şi medicina neconvenţională se văd puse în faţa unei situaţii de neconceput pentru nişte ştiinţe aşa zis "serioase", aceea de a descoperi cu groază şi a accepta că la originea multor boli stau fie păcatele oamenilor, fie influenţa duhurilor necurate. Mai mult decât atât, ştiinţa se declară incapabilă să explice în limbaj ştiinţifico-materialist, cazurile evidente în care o serie de boli şi afecţiuni sunt cauzate de acţiunea răuvoitoare a oamenilor care stăpânesc mijloacele magice. Scopul imediat al vrăjilor este unul eminamente malefic, deoarece constă în a constrânge pe cineva, împotriva dorinţei sale, să facă, să asculte şi să execute tot ce se doreşte de la el.

Vrăjile autentice sunt întotdeauna stăpânite de vrăjitorii adevăraţi, aceia cunoscuţi de puţini oameni, persoane care stau de vorbă cu Necuratul. Munca lor pe acest Pământ este aceea de a aduce cât mai multe suflete stăpânului lor întunecat... Ţăranul român i-a evitat întotdeauna după cum certifică şi marele folclorist Simion Florea Marian în lucrarea sa "Vrăji, farmece şi desfaceri" apărută în anul 1893: "Vrăjitorii şi vrăjitoarele sunt priviţi în genere de popor ca nişte oameni fără de lege, lepădaţi de Dumnezeu, care au de-a face mai mult cu spiritele necurate, pentru că ei, în vrăjile ce le rostesc, în loc să se adreseze la Dumnezeu, fiinţa supremă şi atotputernică, ca Acesta să le vină în ajutor spre atingerea scopului ce-l urmăresc, îşi iau de cele mai multe ori refugiul la spiritele cele necurate... ca acestea să le dea ajutorul trebuincios şi să le îndeplinească dorinţa".

Vrăjile, adică ritualurile prin care viaţa şi voinţa oamenilor ajung precum o cocă moale în mâinile vrajitorului, sunt foarte puternice, şi nu se poate scăpa uşor din influenta lor. Oricât de imposibil ar părea acum, în plină epoca tehnologică, vrăjile pot încă despărţi doi tineri care se iubesc, pot destrăma cea mai solidă căsnicie, pot lua somnul şi liniştea copiilor, pot trimite boli şi nenorociri, şi, în ultimă instanţă, pot chiar ucide... vrăjile nu sunt afectate de trecerea timpului! Vrăjitorii avansaţi sunt cei cunoscuţi din vechime sub titulatura de "fermecători" sau "fermecătoare". Vrăjitorul este prin definiţie un singuratic, dar există momente numai de ei ştiute când se adună mai mulţi pentru ritualuri deosebite.

În scrierile şi interviurile sale Părintele Ilie Cleopa atrăgea atenţia în mod deosebit asupra urmărilor păcatului vrăjitoriei. Deoarece: "Cei care fac vrăji şi aleargă la vrăjitori fac un mare păcat împotriva Duhului Sfânt, căci lasă pe Dumnezeu şi cer ajutorul diavolilor. Se leapăda de slujitorii lui Hristos şi se duc la slujitorii satanei. Se leapădă de Adevăr şi primesc pe loc minciuna, căci toate cuvintele vrăjitorilor sunt minciună şi amăgire diavolească. Pentru un astfel de păcat vin asupra celor vinovaţi, care aleargă la vrăji, tot felul de răutăţi şi primejdii. Apoi cei vinovaţi de acest greu păcat sunt pedepsiţi de Dumnezeu cu boli grele şi fără leac, cu suferinţa în familiile lor, cu pagube şi neînţelegere, cu sărăcie şi moarte cumplită".

Răsplată după faptă

Spunea tot părintele Ilarion Argatu: „Cele mai multe vrăji, le fac vrăjitoarele în posturi şi la sărbătorile mari, la praznicele împărăteşti, cum ar fi: de Crăciun, de Anul Nou, de Bobotează, de Sfintele Paşti, de Înălţare, de Ziua Crucii, în zilele de Duminică, în zilele de post: miercurea şi vinerea şi mai ales în cele patru posturi mari de peste an. Deoarece în aceste zile se vorbeşte cel mai mult despre Dumnezeu, se propovăduieşte Cuvântul lui Dumnezeu, se săvârşesc faptele credinţei, omul se căieşte şi se smereşte pentru păcate, ş.a.m.d. Astfel, diavolii şi vrăjitoarele se opun la toate acestea”.

Spusele părintelui Argatu au un enorm de mare adevăr, mai ales dacă se face referire la vrăjitoarele tainice. Din mai multe puncte de vedere pentru ele aceste sărbători sunt binevenite. Dacă e să se ţină de „stăpânul” căruia i se închină, o asemenea sărbătoare a celuilalt este motiv de laudă. Dar, acesta, pentru omul trăitor nu este esenţial. Motivele pentru care acestea atacă este legat de faptul că în aceste perioade oamenii sunt mai puţin interesaţi de a se păzi, ocupaţi cu cele tradiţionale, încrezători că şi ele au preocupări identice. Un alt motiv este că, tot în mod tradiţional familia se reuneşte iar un atac prin intermediul bucatelor este modul cel mai uşor de a se disimula adevărul. E greu de a pune un asemenea cuvânt, “adevăr”, alături de aceste fapte...

“Vrăjitoarele tainice”, cu cât sunt mai în vârstă, cu atât sunt mai puternice. Nu folosesc ceea ce folosesc altele: jertfa unor animale, ritualuri pe malul unor ape etc, dar de toate celelalte, care ţin de obiecte ale celor vizaţi sau “amprente genetice” ale lor (păr, unghii, urme de salivă), le au la îndemână; la fel mâncarea şi băutura. Ele folosesc nu neapărat ritualurile care se fac prin mişcări sau anumite poziţii, căci tipologia ritualurilor nu este deloc săracă, ci pe acelea care se fac în tăcere. Chiar de nu ar fi ritualuri puternice, faptul că sunt repetate, dacă e nevoie, zi de zi, efectul este devastator: o minge care se umflă suflare cu suflare, până la urmă ajunge să se spargă. Chiar şi sufletele cele mai puternice şi protejate, prin fapte şi trăiri, chiar şi copii cei mici “aflaţi în grija lui Dumnezeu”, pot fi afectaţi de nebunia unor asemenea exemplare ale rasei umane. Ceea ce fac are doar un singur scop: “viaţa şi voinţa oamenilor să ajungă precum o cocă moale, în mâinile lor. O asemenea cocă poate fi pusă în formele pe care aceasta le doreşte. Forma este, faţă de copii sau nepoţi, educaţia, rolul oricărei mame, oricărui părinte, în această societate”. Şi totul se face nu prin cuvinte directe, ci prin gânduri sau mesaje subliminale. De multe ori, o întrebare şi-au pus mulţi tineri care locuind singuri, având un copil mic, deşi nu au cerut ajutorul bunicilor se trezesc presaţi insistent de o bunică de a fi ajutaţi în treburi. Insistenţa se motivează pe faptul că doreşte să-şi ajute nora sau fiica, dar de fapt este neliniştea şi disperarea că nu-şi poate “face mendrele”, atât asupra celor doi (şi automat a verifica efectele asupra celor ce le “impune”) dar mai ales asupra sufletului mare şi nevinovat al copilului. Căci ele ştiu că, asemenea educaţiei, cu cât mai devreme, cu atât controlul va fi mai mare., rezultatele fiind pe măsură, “sacrificiul” fiind pe deplin justificat.

Înainte de a vorbi despre ceea ce cunosc, acele cazuri directe şi indirecte, scriind, mi-am amintit de prima dată când mi-a fost dat să cunosc o vrăjitoare, faţă în faţă. Deşi ea acum nu mai este printre oameni, nu am să îi dau numele: Era în perioada în care aveam mulţi pacienţi cu probleme fizice; erau începuturile mele în ReiKi şi aveam, căci aşa a fost să fie, cam 20-30 de pacienţi pe zi. Prin cazurile diverse ce-mi ieşeau în cale, eu spun că că a fost perioada uceniciei mele. Majoritatea erau ţigani rudari, aceia care se ocupau tradiţional cu prelucrarea plutei, a lemnului. Cam pe când nu mai voiam să fac drumuri pentru a-i trata (nu câştigam, de cele mai multe ori, nici cât mă costa drumul până la ei) am primit un telefon prin care eram rugat să merg la un pacient care avea probleme la inimă şi cărora medicii nu găseau nici o cauză, nici un motiv. Avea dureri puternice, asemenea cu cele ce apăreau în cazul unei crize de anghină pectorală. Toate investigaţiile medicale aveau acelaşi verdict: sănătos.

După a doua întâlnire cu el, negăsind o soluţie spre a-l ajuta, în afară de a-i ameliora durerile, soţiei i-am spus că, fiind la distanţă de mine, circa 150km, nu voi putea să-l ajut prea mult. Atunci ea, sec şi fără explicaţii, ea mi-a spus: “eu sunt vrăjitoarea X!” Nu o ştiam, nu ştiam prea multe nici despre vrăjitoare. Mi-a povestit ce fapte făcuse de la 15 ani (avea atunci 55). După 21 de zile de când ne-am cunoscut, a murit, în condiţii misterioase, -atac cerebral- cu capul în WC-ul spitalului la care era internată pentru probleme cu rinichii.

Spunea că problemele soţului ei au început când a refuzat pe o fostă clientă, dintr-un oraş de la circa 250 de km. O “ajutase” atunci, cu 25 de ani în urmă şi, pentru a avea efect ajutorul, o învăţase ce să facă. Erau ritualuri “în gând”, spuse zi de zi sau de fiecare dată când era nevoie.

Fiica ei era cu un băiat de patru ani. El era cu o condiţie materială precară. Mama, îngrijorată pentru viitor, deşi ei erau pe cu totul altă poziţie socială, i-a cerut să îi despartă şi să o căsătorească cu cineva ce era dorit de ea. Zis şi făcut! Într-un an de zile s-a întâmplat conform dorinţei pentru împlinirea căreia plătise. Fusese fericită acea mamă!

Au trecut anii, şi, dacă la început a mai trecut acea mamă pe la ea, lăudându-se cu fericirea fetei şi cu bunătatea ginerelui, de mai mult de 10 ani nu ştia nimic. În primăvară s-a trezit cu ea la poartă. Era supărată, neagră de supărare. Îi cerea să o ajute încă o dată. Acum era ceva mai complicat: era vorba de nepoata ei, fiica fiicei care avea nevoie de o corectare de destin. Ce se întâmplase de fapt? Studentă fiind, întâlnise un bărbat, mai în vârstă, de care s-a îndrăgostit! Şi nu doar atât, a rămas însărcinată şi hotărâseră să se căsătorească. Nici unul dintre ei nu ştiau, nu aveau de unde să ştie, unul de altul. Abia când a spus părinţilor ceea ce vrea să facă, rostirea numelui bărbatului către mamă, a făcut-o să simtă că se învârte şi cerul şi pământul: era bărbatul cu care ea fusese împreună patru ani şi de care se despărţise aşa cum numai ea ştia. Nu avea curajul de a spune soţului ei, care era destul de grav bolnav, povestea. A spus-o mamei. Era o lovitură pe care nimeni nu se putea gândi: ironia sorţii sau mâna divinităţii? Atunci, mama, ajunsă bunică, pusă fiind în situaţia de a-i despărţi, ar fi făcut-o cu ceea ce ştia dar se punea problema acum şi a unui avort în luna a patra sau a cincea. Ce putea să facă? A mers la cea care a ajutat-o. Motive legate de „să nu se întâmple şi la fata mea ceva rău”, au făcut-o pe vrăjitoarea care o învăţase cândva ce are de făcut, să o refuze. La scurt timp soţul vrăjitoarei a început să se simtă rău. Vrăjitoarea credea că de la acea fostă clientă vine răul lui, dar spunea că n-are ce să-i facă (mamei clientă) pentru că ea ştie tot ce ştie şi ea!”

Au şi ele regulile lor... Povestea însă, aceasta şi altele două, cu ciudăţeniile lor, mi-au rămas în memorie. Atunci nu aveam cunoaşterea necesară de a înţelege ceea ce trebuia înţeles. N-aş fi crezut-o dacă nu mi-ar fi spus şi numele bărbatului şi a fetei. Aş fi putut să verific, nu avea de ce să mă mintă. Şi oricum, nu o făcea spre a se lăuda!

Acum, cu toate câte le cunosc, îmi este mai uşor să înţeleg şi să nu mai cred ciudăţenia ciudată. Şi nici să o mai consider o ironie a sorţii ci dreptate divină. Ţine de karmă dar şi de alegerea pe care o face un spirit pentru a veni pe pământ. El trebuia să vină într-un cuplu în care mama şi tatăl trebuiau să îndeplinească anumite condiţii. Tatăl era acelaşi. Mama însă nu ar mai fi putut să devină mama sa, fiindu-i “corectaţi la negru” parametrii vieţii. Şi cum ajunsese la o vârstă la care nu mai putea fi mamă, nimic nu s-ar mai fi putut întâmpla. Şi nu s-ar fi întâmplat nimic dacă nu ar fi intervenit acea “corecţie la negru”. Destinul fiicei a fost schimbat cu ajutorul forţelor întunericului. Dar fiica fiicei, nepoata, a venit cu o misiune de a face dreptate şi a-şi pedepsi bunica. Karma bărbatului, misiunea sa, trebuia să se împlinească, el nu avea nici o vină. Astfel nepoata a pus familia într-o mare încurcătură şi a făcut asta în cel mai nevinovat mod cu putinţă. De fapt ceea ce făcuse fiicei, mama grijulie era ceea ce la rândul ei gândise în tinereţe: să se căsătorească pe motivul interesului material, pentru a trăi fără griji, ca o “doamnă” (amănuntul făcea parte din poveste). Cât a reuşit sau nu a reuşit, nu am de unde să ştiu, dar ceea ce a reuşit cu fiica sa este clar. Şi oare ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi “corectat” şi destinul nepoatei? Sau, cine ştie? Poate a făcut şi asta şi poate că şi a ucis un copil nevinovat...

Sens și contrasens

Aşa cum am spus, povestea mi-a venit în minte în timp ce scriam la acest material. Cele care se încadrează în aceeaşi ideie, ce mi-au fost date mie să le trăiesc, ori să le ştiu, până în acest moment, sunt oarecum mai “uşoare”, uşoare ca formă şi manifestări, nu însă şi ca urmări. Unii vor spune: “o poveste”! Eu nu am de gând să încerc să conving pe cineva, nu am făcut decât să transcriu ceea ce am aflat. E dreptul fiecăruia să accepte sau nu, e dreptul fiecăruia să creadă sau nu. Eu, în continuare, voi relata şi alte poveşti cărora, aşa cum am spus, unora le-am fost martor sau trăitor.

Un caz pe care îl cunosc de foarte aproape este primul la care am spus că este un „transfer de destin”. O familie cu mai mulţi copii. Cea mai mare dintre ei, la o vârstă deja trecută de vârsta care să înceapă cu 2. Până la acea vărstă o viaţa situată undeva aproape la mijlocul ideii de moralitate. Până la urmă, în zilele de azi s-ar putea spune că e normal (deşi, nu din principii puritaniste, nu pot fi de acord cu această normalitate), dar chiar în ideile ei, uneori se simţea că răzbate o geană de regret.

Ceea ce îşi dorise, de când ştia că va veni vremea, era să aibă o familie. O familie cu înţeles real, chiar într-o anumită contradicţie cu familia în care crescuse. Căci familia mamei şi a tatălui era plină de incidente, de conflicte, datorate geloziei amândurora. O familie în care chiar şi violenţa asupra copiilori nu a lipsit. Întâmplări din viaţă care nu aveau explicaţie au venit la vârsta adolescenţei, şi care erau vizibile, căci fizionomia “scheletică” a luat brusc locul unui corp bine şlefuit. Apoi, după revenirea din această stare, de circa patru ani (perioadă în care nu era lângă familie) structura mentală şi principială a început să aibă unele manifestări. În primul rând era faptul că în acea perioadă a celor patru ani, perioadă adolescentină, la fiecare sfârşit de săptămână se simţea atrasă de mediul familiei, forţând chiar nota uneori, pentru a ajunge “în familie”. Uitarea a venit ca o stare firească, având de suferit şi activitatea şcolară. Pe acest fond o stare de teamă, de frică permanentă s-a instaurat, stare care, după 15 ani, era vizibilă pentru oricine. Un exemplu ar fi comportamentul infantil: dacă pe un drum, pe o uliţă trecea un autovehicul, se aşeza efectiv cu spatele la gard.

În ceea ce privea viaţa de familie, principiul intrase într-o diluţie continuă, pe fondul unor „încercări” de foarte scurtă durată, terminate rapid şi ciudat (cu excepţia primei relaţii, relaţie neagreată de mamă, tatăl fiind doar cel care impunea ideile „comune”, prin impunerea autorităţii). La această diluţie mama a contribuit din plin, la nivel verbal, făcând tot timpul referiri de genul „ce-ţi trebuie ţie să te măriţi?”. Din tot ce era principiu, la un moment dat nu a rămas decât ideea de a avea un copil cu cineva care să nu fie oricine. Dar şi pentru că avea această idee, mama ei şi-a manifestat dispreţul şi împotrivirea.

Are sau nu are legătura destinul fiicei cu destinul mamei, are legătură povestea vieţii fiicei cu dorinţa mamei? De cele mai multe ori răspunsul se leagă de planul realului, găsindu-se uşor răspuns la a doua întrebare. La prima, cei mai mulţi vor spune că nu. Şi spun şi eu că, în mod normal nu... Doar că...

Fiecare îşi are destinul său. Fiecare, separat însă şi împreună. În termeni noi, de împrumut, cu totul greu de înţeles şi neînţeleşi chiar de cei care îi folosesc, se va invoca mult pomenita karmă. Se poate lua, în anumite limite, şi karma în discuţie, dar karma nu dă totuşi toate răspunsurile pentru o realitate confuză.

Doar cunoscând amănunte ale trecutului vieţii mamei şi ale fiicei, se pot identifica motivaţiile îndemnurilor mamei. Pe scurt era foarte simplu: mama nu-şi dorise viaţa de familie spre care brusc a cotit, întrerupând o viaţă liberă şi întrucâtva libertină. Ceea ce a părăsit a fost ceea ce ea considera ca fiind cu adevărat viaţă: singură, sub imperiul plăcerilor şi al lipsei de obligaţii. Şi, referire făcând doar la obligaţii, de câte ori a avut ocazia să facă un transfer de obligaţii, n-a avut scrupule, chiar dacă sacrificată fusese chiar fiica ei. Şi nu doar o singură dată...

Doar că planul real nu poate fi făptuit cu una cu două. Ca să poţi obţine o docilitate extremă a unui tânăr, fără a fi utilizată forţa fizică ori cea psihică, e foarte greu. Atunci, în minţile murdare, dedate la practici nicidecum pe faţă, nicidecum legate de credinţa afişată şi de lacrimile repede curgătoare, pe calea subtiluilui, a magiei, vrăjitoriei în sens firesc, acceptat pe de-a-ntregul, te poţi ridica la rang de Dumnezeu pentru cei din jurul tău. Cum se face asta nici nu ştiu, nici m-aş spune de aş şti. Căci mai important este să desfaci o asemenea „lucrătură“ ce afectează viaţa multor generaţii ce urmează, decât a înţelege nebunia şi neomenia cuiva.

Într-o simplitate extremă, având în vedere apropierea fizică... lucrarea a dat rezultate. Convulsiile fizicului adolescentin era doar semnalul de alarmă pe care cine ştia, putea să îl identificie. O coroborare a mai multor informaţii despre cea care era mama (comportamentul social, comportamentul celor din anturaj faţă de ea, prezenţa sa mereu continuă lângă cel care îi era “partener” etc) ar fi dat multe de înţeles, însă cui, dacă şi aceştia, vedeau lucrurile diferit în prezenţa ei, faţă de cum le vedeau în lipsa ei?

Ceea ce s-a vrut s-a reuşit. Toată familia a îngenuncheat la picioarele noului Dumnezeu. De n-a vrut careva, şanse nu a avut: totul a mers pe dos, un atac cerebral, o plecare într-o ţară foarte îndepărtată... Mă repet, reamintind, cazul îmi este foarte bine cunoscut... Tradiţia îngenuncherii partenerului, a celui ce devenise soţ, nu era nicidecum nouă. La rândul ei mama venea pe acest fundament. Nu ştiu cum era cel anterior ca vârstă, dar pe care l-am cunoscut eu, în condiţii normale, nu era deloc dispus să cedeze absolut totul. Scenele violente ale tinereţii, dovedesc asta, însă altceva dovedeşte faptul că după căsătorie, deşi la distanţă foarte mică fiind, pe cea care lui îi era mamă, niciodată nu a mai vizitat-o. Cumva să fie o întâmplare?

Totul era făcut să graviteze în jurul unei case, unui loc de casă. Este tradiţia de necontestat a celor care lucrează “necurat”, “cu necuratul” cum se spune în limbajul mistico-religios. Acolo sunt toate în aşa fel aranjate încât să nu se poată sparge un aranjament făcut să fie pe totdeauna. Acel loc trebuie păzit de cei care ar avea curajul de a şti mai multe şi a se îm-potrivi ordinii prestabilite. Pentru că acolo s-a lucrat de ani şi ani. Pentru că acolo este, pentru “măsluitoarea de destine” altarul său şi “mormântul” victimelor ce, cât sunt, ca oameni, vii, pot fi “dezgropate” şi ar ieşi mare dandana.

Fiica a primit ca şi zestre, de la mamă, şi partea de destin a mamei. Se numeşte suflet adăugat. Pentru că tot ceea ce însemna până la un punct comportament normal, firesc, în concordanţă cu vârsta, devenea apoi altceva. Ceva ce nu semăna cu ceea ce fusese. Era rău, dar în tot răul exista şi un bine... Se crease nişa prin care vinovatul să-şi primească răsplata. Dedicată mamei până dincolo de limitele fireşti, fiind şi dincolo de cele propăvăduite de religia prin care se numea “cu adevărat credincioasă”, a avut momentul de curaj, de regăsire a puterii regăsirii minimei realizări şi împliniri a destinului. Doar că... “ai grijă ce-ţi doreşti” era zicala uitată. Şi-a dorit un copil al cărui tată să nu fie un prost. Atât i s-a dat. I s-a îndeplinit dorinţa! Ceea ce ea, fiica devenită mamă nu realizează (cred, încă) este faptul că blestemul ce cade pe neamul vrăjitoarelor, nu se lasă aşteptat. N-a mers de multe ori urciorul la apă, iar vorba populară spune ca dacă de două ori se în-tâmplă într-un fel, a treia oară sigur se întâmplă altfel. Şi altfel a fost cu al treilea bărbat (în ordinea vârstei) care n-a putut fi ţinut de soţ fiicei, cu toate “boroscodelile” din miez de noapte de vineri ale mamei. Breşa făcută de cei care nu acceptă jocul la nesfârşit. Cineva, venit din anonimat, care nu s-a mai putut să fie legat la ochi, legat de mâini ori de picioare.

Cum se lucra? Se lucra permanent, folosindu-se aşa-zisul descântec ce nu face rău: stingerea cărbunilor în apă pentru deochi... Ritualul consta în "stingerea cărbunilor sau chibriturilor". Astfel într-un vas cu apă neîncepută se aruncă 3, 6 sau 9 carbuni/chibrituri aprinse, şi se rostesc diferite incantaţii sau rugăciuni, pentru deochi “Tatăl nostru”, apoi se bea de trei ori din acea apă. Jocul gândurilor şi al minţii a pervertit totul. Cu puterea gândului se poate face bine, cu puterea gândului se poate face rău. Incantaţii sau chiar gândurile, spuse chiar la nivel mental, în timpul stingerii cărbunilor, face ca acea energie, dependentă de cel care pregăteşte apa cu cărbuni stinşi, să ajungă cuibărită pe cel “tratat”. Dureri simple are omul de multe ori în viaţă... Cele trei înghiţituri le va lua chiar şi pe ideea “e apă nu-mi poate face rău”... Durerea se calmează dar, pe de altă parte în minte intră exact ceea ce vrea, acum trebuie să-i spunem, atacatorul. La fel de bine, în locul apei poate fi mâncarea. Câţi n-au păţit-o, simţindu-se rău, deşi din toate punctele de vedere mâncarea era fără probleme? Dar s-a întrebat cineva ce stare avea cel care a preparat mâncarea?

Pe locul acela, locul de casă, casa, focul a pus semnul ce trebuia să fie ştiut. Focul arde doar acolo unde trebuie să ardă, acolo unde nici apa, nici gerul, nu e de ajuns spre a spăla răul. Se ştie că focul vine acolo unde sunt păcate, iar atunci când se apropie de oameni, acolo răul este cuibărit. Focul poate fi trimis, dar atunci nu sunt puşi în pericol oamenii. Iar când pericolul se apropie de copii, când mor copii în foc, părinţii poartă toată vina răului. Iar aici semnele focului au fost mai mult decât evidente: un copil putea pieri în foc, un altul a fost pe deplin afectat, pierzând tot ceea ce avea... Efectele focului fac parte din ceea ce rezultă din faptele de magie, este parte din blestemul vrăjitoarelor... Iar dacă se ţine cont că focul a mai atins încă odată, se înţelege că “jocul cu focul sufletului” nu a luat sfârşit.

Dar blestemul propriu-zis a început să intre în linie dreată odată cu naşterea următoarei generaţii pe care, o bunică “grijulie” o doreşte a continua. Firul însă s-a rupt. Şi s-a rupt şi prin lipsa uneia dintre condiţii. S-a mers la extrem, alungând tatăl copilului, de fapt doar o prelungire a agoniei.

Prelungire, da, căci urmează, şi voi enumera, fără să pun o ordine cronologică: decăderea psihică şi morală a mamei copilului, părăsirea mamei de către copil şi “întoarcerea armelor” împotiva celor care au uneltit împotriva sa, până la urmă, moartea tatălui mamei tot prin atac cerebral[1], arderea şi pustiirea locului în care este casa familiei, risipirea tuturor urmaşilor. Momente grele va avea de îndurat acel copil, dar “în Ceruri” va primi răsplata de a se curăţi de blestemul pe care, generaţii la rând, familia, pe linie feminină, şi l-a atras. Atacul împotriva oricui duce la pieirea urâtă, în suferinţă şi “bătaie de joc din partea vieţii” a făptuitorului. Atacul împotriva membrilor propriei familii, are efectele distrugătoare duble: efectele atacului şi efectele bumerangului, ale blestemului căpătat ca răsplată a faptelor. Cazul este mai complex, şi datorită celui alungat, cel care “a privit dincolo de aparenţe” şi a identificat ceea ce nu se voia niciodată văzut. Dar “acvila nu prinde muşte”, ci doar ceea ce este suficient de mare pentru a demostra maiestuozitatea ei... În acea familie totul mergea spre absurd... Cineva trebuia să vină să rupă zăgazul...

---

[1] Atacul cerebral este forma de moarte cea mai întâlnită în cazul bărbaţilor „atacaţi” PSI, de către soţii. Majoritatea acestor atacuri se fac cu menstruaţie (vezi această referire în Moliftele Sfântului Vasile cel Mare), dar nu numai în acest fel..

Răspunsuri prin întrebări

Orice definire a termenului de vrăjitorie, chiar dacă porneşte doar de la definiţia lingvistică, simplă şi limitativă: “Totalitatea mijloacelor şi formulelor magice folosite pentru transformarea miraculoasă a lucrurilor, a fiinţelor, pentru lecuire etc”, „Practică ocultă de invocare a unor forţe supranaturale (malefice), cu scopul de a influenţa soarta cuiva; consecinţele utilizării acestor practici.”, se pot înţelege destule, se poate privi întregul orizont.

În scrierile şi spusele Părintele Ilie Cleopa se atrăgea, de multe ori atenţia, în mod deosebit asupra urmărilor păcatului vrăjitoriei, deoarece: "Cei care fac vrăji şi aleargă la vrăjitori fac un mare păcăt împotriva Duhului Sfânt, căci lasă pe Dumnezeu şi cer ajutorul diavolilor. Se leapădă de slujitorii lui Hristos şi se duc la slujitorii satanei. Se leapădă de Adevăr şi primesc pe loc minciuna, căci toate cuvintele vrăjitorilor sunt minciună şi amăgire diavolească. Pentru un astfel de păcat vin asupra celor vinovaţi, care aleargă la vrăji, tot felul de răutăţi şi primejdii. Apoi cei vinovaţi de acest greu păcat sunt pedepsiţi de Dumnezeu cu boli grele şi fără leac, cu suferinţa în familiile lor, cu pagube şi neînţelegere, cu sărăcie şi moarte cumplită. Şi dacă nu se spovedesc şi nu-şi plâng păcatul acesta cu lacrimi toata viaţa, nu se pot mântui".

De la Sfântul Nicodim Aghioritul ne vine învăţătura care ne arată că vrăjitoria se împarte în mai multe părţi precum vrăjitoria propriu-zisă, prin care se înţelege invocarea diavolilor pentru a descoperi oamenilor comori şi puteri ascunse, urmează descântecele blestemate, în care este din nou chemat ajutorul diavolilor în ambianţe sinistre, precum camere complet întunecate sau cripte de morminte. Odată chemate căpeteniile diavolilor, legiunile negre sunt trimise să facă rău pe toata faţa pământului…

Faptul, făcutul, datul, adusul, pusul sau făcătura este probabil cea mai cumplită vrajă trimisă împotriva duşmanilor, deoarece, din aşa-zisa făcătură se moare în majoritatea cazurilor. Vraja de "fapt" este de mai multe feluri, unii autori convenind că este de 12 feluri, dar în descântece se "desface" şi pentru faptul de 99 de feluri. Faptul vine omului de la duşmanii săi care apelează în acest scop la un vrăjitor. Făcătura înseamnă a îmbolnăvi pe cineva punându-l în contact cu obiecte fermecate. În anul 1867, la Sibiu, a fost publicată o broşură, astăzi dispărută, care enumera instrumentarul folosit în vraja de fapt. Conform listei, "faptul" poate fi făcut cu: creieri de coţofană şi de broască, funie de spânzurat, creierul unei femei moarte, piele de şarpe, sânge şi intestine de arici, pui de rândunică, liliac, grăsime de vacă, ţărâna din copita calului, vine şi beregată de lup, pământ de pe morminte, praf de la balamaua uşii, păr de mort, excremente de pisică, praf din scurmătura de găină, cioc de cioară, broască vie cusută la gură, mătrăgună, picioare de iepure, o săgeată, fier de plug părăsit, cuţit găsit pe drum, bani blestemaţi şi, cel mai de puternic ingredient, o mână de om mort purtată permanent de vrăjitor asupra sa…

Cei ce se îndeletnicesc cu vorba înspre Necurat nu caută mondenităţile, nici frivolitatea. Ceea ce fac ei ca muncă pe Pământ este aceea de a aduce cât mai multe suflete stăpânului lor întunecat…Ţăranul roman i-a evitat întotdeauna, dupa cum certifica marele folclorist Simion Florea Marian în lucrarea sa "Vrăji, Farmece şi Desfaceri", apărută în anul 1893: "Vrăjitorii şi vrăjitoarele sun priviţi în genere de popor ca nişte oameni fără de lege, lepădaţi de Dumnezeu, care au de-a face mai mult cu spiritele necurate, pentru că ei , în vrăjile ce le rostesc, în loc să se adreseze la Dumnezeu, fiinţa supremă şi atotputernică, ca Acesta să le vina în ajutor spre atingerea scopului ce-l urmăresc, îşi iau de cele mai multe ori refugiul la spiritele cele necurate… ca acestea să le de ajutorul trebuincios şi să le îndeplinească dorinţa."

În pragul mileniului III, psihologia şi medicina neconvenţională s-au văzut puse în faţa unei situaţii de neconceput pentru nişte ştiinţe aşa zis "serioase", aceea de a descoperi cu groază şi a accepta că la originea multor boli stau fie păcatele oamenilor, fie influenţa duhurilor necurate. Mai mult decât atât, ştiinţa se declară incapabilă să explice în limbaj ştiintifico-materialist, cazurile evidente în care o serie de boli şi afectiuni sunt cauzate de acţiunea răuvoitoare a oamenilor care stăpânesc mijloacele magice. Scopul imediat al vrăjilor este unul eminamente malefic, deoarece constă în a constrânge pe cineva, împotriva dorinţei sale, să facă, să asculte şi să execute tot ce se doreşte de la dânsul.

Spre deosebire de abordarea strict ştiinţifică a realităţii înconjurătoare, unde evenimentele sunt legate pe principii logice şi cuantificabile, în concepţiile magico-mitice secretul percepţiei este reprezentat de analogia, asemănarea dintre esenţă şi aparenţă, dintre formă şi substanţă.

Aşa ajunge simbolul, în sine, să i se atribuie aceleaşi însuşiri şi statut ca al obiectului pe care îl simbolizează. Şi aşa rezultă puterea pe care o are în magie, cuvântul, logosului împuternicit de ritual (descântec, blestem, incantaţie).

Astea fiind mijloacele, motive, pentru cei care n-au puterea de a face cu putinţă omenescul dat prin ceea ce sunt ei înşişi, se vor tot găsi. Ei, cei la faţă blânzi şi mereu rugători de ajutor şi milostivire, sunt mai răi decât lupul cu oile, când faţa îşi întorc, schimbându-şi-o.

Am tot spus eu, au tot spus şi spus alţii... nimic nu e nou sub soare... Unii ţin la cei din neam până la sacrificiu, alţii, din acelaşi neam, şi întregul neam caută să-l supună, prin orice mijloace, fiind în mare nevolnicie de a folosi firescul cuvânt, priceperea şi îndemânarea. E mult prea mare orgoliul lor, mândria lor, de a-i avea pe toţi ascultători. Pe cei cunoscuţi, pe cei apropiaţi, prin vorbă mieroasă îi face să nu fie căutători spre ei, ca, în vreun fel făcători de rău, îşi ascund bine intenţia, dar, pe la spate, împlântă cuţitul...Am tot spus eu, au tot spus şi spus alţii... nimic nu e nou sub soare... Unii ţin la cei din neam până la sacrificiu, alţii, din acelaşi neam, şi întregul neam caută să-l supună, prin orice mijloace, fiind în mare nevolnicie de a folosi firescul cuvânt, priceperea şi îndemânarea. E mult prea mare orgoliul lor, mândria lor, de a-i avea pe toţi ascultători. Pe cei cunoscuţi, pe cei apropiaţi, prin vorbă mieroasă îi face să nu fie căutători spre ei, ca, în vreun fel făcători de rău, îşi ascund bine intenţia, dar, pe la spate, împlântă cuţitul...

Cazuri şi necazuri... necazuri în viaţa socială, în cea familială, în cea personală, în cea intim-personală. Un lanţ fără sfârşit, într-un cerc al morţii îi prinde pe toţi cei din apropiere: părinţi, fraţi, partener de viaţă, copii, rude de dincolo de cei din casă, cunoscuţi. Toate ies pe dos, toate au urcuşuri grele ori murdare, toate au căderi fără motiv aparent. Starea de rău, boala, comportamente absurde, nebuneşti, imorale, câştiguri şi pierderi în timp scurt, pe tot felul de căi, neînţelegerea, suicidul, mândria, ruşinea, frica... toate se lasă văzute la toţi... Dintre toţi unii însă mimează...

Caz, desluşit într-un aproape tot, dar asemenea vulcanului care după ce a aruncat şuvoaiele de lavă, nu se lasă uşor în adormire şi mai aruncă câte un jet de lavă, cenuşă încinsă şi nori, mulţi nori groşi de fum, care, fără a fi asemenea şuvoaielor, pot încă sădi teama, ba chiar aduce moartea celor mai slabi ori fricoşi.

Într-un demult, de care n-aveau cei dimprejur ştire, când încă mai sălăşluia copilăria în adolescenţa de pe pragul maturităţii, mofturi dar mai ales o mândrie bazată pe închipuite calităţi şi potenţe, fără putinţa de a se împlini asemenea dorinţelor de prin mofturi, s-a ales o altă cale. S-a ales, la început, calea care să facă privirea mai plăcută, înţelegerea a ceea ce se vroia înţeles chiar fiind ceva de neînţeles, necondiţionatul ajutor în ceea ce nu era nevoie să aibă ajutor, a orice altceva era înspre folos dorinţelor fără limită. S-a ales calea împotriva, încă, propriei familii, a neamului.

...

...

...

...

...

...

...

...

...

...

...

...

Azi totul se cumpără...

Sub ochii noştri se dezvoltă clar, cert, fără dubii o filozofie şi o concepţie nouă. E nouă prin faptul că totul se reduce, fără remuşcări, la un simplu calcul matematic: investiţie şi profit.

Este o lege foarte bună când este vorba de comerţ, nimeni nu o poate contesta, doar limitele i se pot pune în discuţie. Când am realizat că această nouă concepţie domină, fiind cea mai întâlnită la parcă toată lumea, am rostit, atât de tare de cred că s-a auzit în Ceruri: ”Am trăit să o văd şi pe asta! Asta mai lipsea!”...

E o lege bună pentru comerţ dar viaţa în sine ar trebui plasată în această sferă ambiguă? Dar cum vremurile sunt tulburi şi lumea se schimbă pe zi ce trece, omul nu mai face distincţii, confundând de multe ori căminul propriu, casa proprie, cu locul de munca, s-a ajuns ca acestă nouă lege să fie prezentă pretutindeni. “Nimic nu se primeşte, nimic nu se dă, ci totul se cumpără”, răsună de cele mai multe ori în capul oricărui om… “totul e pe bani”! Chiar dacă e bine ştiut că banul este cel făcut de om şi nici un om nu este făcut de ban, totul la asta se rezumă. Omul, în loc să ia măsuri în revenirea pe calea normalităţii, a adoptat întru totul această concepţie, cu rol de lege, tot mai mult, şi mai mult, în viaţa sa.

Dacă până la invenţia banului comerţul se făcea sub amprenta trocului, schimb pe schimb, odată cu invenţia banului, omul a fost prins în capcana întinsă de pofta de bani, de mai mulţi bani. Câţi în ziua de astăzi sunt auziţi spunând că-şi au viaţa în făgaşul normal, că au tot ce le este necesar vieţii, că nu duc lipsă de nimic, că sunt multumiţi de ceea ce au făcut, de ceea ce sunt şi de ceea ce fac? Să recunoaştem, sunt mult prea puţini pentru a fi găsiţi. Toată lumea se plânge că banii sunt puţini şi că viaţa e grea.

Niciodata viata nu a fost aşa cum omul a visat-o. Niciodată nu a fost, nu va fi, căci dacă ar fi atunci nu ar mai avea cu-loare şi omul nu ar mai şti cu adevărat să se bucure pentru micile bucurii ale vieţii. Ar fi prea mare monotonia zilnică. Odată cu invenţia sa, banul a adus omului un nou viciu, o nouă dependenţă. Dar fenomenul acesta se pare că este din ce în ce mai predominant şi a atins cote inimaginabile. Mai nou şi în dragoste a prins rădăcini şi a pervertit-o în aşa fel încât cea autentică, cea în care cealaltă persoană e cea importantă, a-proape că s-a pierdut. E greu să se mai găsească persoane care să iubească dezinteresat şi care cred în puterea dragostei, putere care poate schimba o persoană. E greu să se mai găsească acele persoane dispuse să se sacrifice pentru binele celuilalt. E greu să se mai găsească persoane care să investească fără a avea gândul la garanţia profitului. E greu să se găsească persoane care să Iubească. Şi, cu tristeţe, cu durere, a venit vremea să spunem că şi iubirea se cumpără – văzând ce se petrece în jur. Şi dragostea are un preţ. Cu toa-te că mie îmi vine foarte greu să spun asta, căci o sămânţă de îndoiala totuşi mai am în mine, dar se pare că asta e realitatea.

Cu mai mult de zece ani în urmă, o bună prietenă din altă ţară ne spunea o povestioară. Mi-am amintit-o şi de la ea a pornit ideea să şi scriu despre această realitate actuală a lumii... “Într-o zi cineva se duce la un magazine de flori, voind să îşi aibă în casă o anumită floare. Intrând în magazin, a fost întâmpinat cu mare căldura de angajaţi care i-au prezentat felurite soiuri rare pe care ei le aveau la vânzare. Nici una nu era cea pe care o căuta. Dar, pe unul din rafurile magazinului, vede un vas plin cu pământ. De curiozitate întreabă personalul magazinului ce e în acel vas. Primeste un răspuns ciudat: Acest vas este plin cu pământ gol deoarece în el, cel care îl cumpără, sădeşte sămânţa iubiri care, în funcţie de câtă atenţie şi grijă primeşte, încolţeşte, înfloreşte şi face seminţe. Se întristează la acest răspuns, fiindcă el căuta dragostea deja înflorită, frumos aranjată şi pregătită. El dorea să găsescă dragostea pe care să o cumpere cu bani.” Tâlcul este simplu: Noi suntem pământul în care sădim dragostea. În funcţie de ce oferim, floarea care va creşte, va înflori, va fi mare sau nicidecum.

Omul de multe ori aşteaptă să primească dragoste fără ca să facă sacrifici şi să îndure aşteptarea. Banii nu pot cumpăra sentimente, mulţumire sufletească– e o lege . Banii pot cumpăra doar admiraţie şi dorinţa de a nu duce grija zilei de mâine, banii pot cumpăra şi constrânge, dar nu pot aduce fericirea adevărată. Azi iată că dragostea se cumpără şi se vinde. Însă acea dragoste este una sterilă.

E adevărat că banii din totdeauna au fost un criteriu de alegere şi de departajare, dar nu se poate cumpăra cu bani mulţumirea sufletească. Lucrurile cu adevărat meritorii sufleteşte se dobândesc altfel. Creşterea reprezintă timpul iar omul reprezintă obiectul de şlefuire. Cum poate un om să îşi arate sinceritatea şi adevărata sa faţă dacă nu în momentele grele, când toată lumea pleacă. E greu de evaluat aceste momente dar nu imposibil. Mereu este loc de mai rău dar aceste moment sunt cele care şlefuiesc cel mai bine caracterul omenesc şi implicit inima sa, făcând-o sinceră şi senină. Un lucru nobil, foarte rar, este acela de a fi lângă un om atunci când îi este foarte greu şi este criticat, este lovit de toţi. Nimeni nu este obligat să o facă, poate găsi vinovăţie tocmai celui lovit, dar dacă o face devine un om nobil. Dragostea, căci despre asta vorbesc aici, este atât de mult distanţată de adevărata ei identitate, încât mai spun o dată, accetuând, este rară dragostea autentică.

Cine se lasă atras de dragostea pe bani, acela îşi aprinde singur focul remuşcărillor eterne. Aşa cum banii se devaloriează, tot aşa dragostea îşi arată adevăratul preţ. De cele mai multe ori omul rămâne dezamăgit de dragostea sinceră ce este pregătit să o dea cuiva, deoarece acel cineva refuză să o pri-mească şi să o sădească alături de căldura dragostei sale. Această dezamăgire nu trebuie decât să-l facă şi mai puternic, şi mai pregătit să ofere atenţie celorlalţi. Acea dragoste cumpărată, de fapt nu se cheamă dragoste, ci viciu, dorinţa de a avea un nume, de a poseda ceva, de a avea putere şi de a fi privit în alt mod decât a fost până în momentul achiziţiei. Se prea poate, ca nefiind atent la ceea ce îşi doreşte, omul să vrea ceva ce este, de fapt altceva. Ceva ce poate printr-o comparaţie se înţelege mai bine: dragostea e ca un umeraş. Pe el încap doar două lucruri diferite: sacoul şi pantalonii, lucruri ce se completează una pe cealaltă şi care una fără cealaltă nu au valoare autentică, una fără cealaltă reprezintă jumătate de măsură, o pervertire.

Dragostea se poate până la urmă cumpăra cu bani?

Voi ce dragoste sunteţi dispuşi să daţi şi să primiţi?

Lumea dinspre azi spre mâine

Dacă cineva m-ar întreba, cu privire la viitor, cum sunt, aş spune că sunt în aceeaşi măsură optimist pe cât sunt de pesimist. Optimismul meu se bazează pe certitudinea că această civilizaţie se va sfârşi în curând, iar pesimismul pe faptul că această civilizaţie, în cădere, va face tot posibilul pentru a ne antrena în propria-i prăbuşire.

William Sheakespeare spunea cândva: “Ce epocă îngrozitoare este aceea în care idioţii îi conduc pe orbi!”. Trăim acum ca orbii, fără conştiinţă acceptăm să fim servili. Servitutea modernă este o servitute voluntară, consimţită de mulţimea de sclavi, ce-şi mai şi arogă titul de oameni liberi, care efectiv se târăsc pe suprafaţa pământului. O mulţime care, în mod absolut identic, îşi cumpără mărfurile care îi aservesc şi mai mult. Pentru aceste cumpărături aleargă toţi către o muncă tot mai alienantă, ce le este oferită printr-un consimţământ generos, dacă se dovedesc a fi suficient de cuminţi. Dar dreptul de a-şi alege stâpânii pe care îi vor servi.

Pentru ca această tragedie, amestecată cu doza mortală de absurditate, să poată fi pusă în practică, a trebuit mai întâi să se extirpe acestei clase, clasa celor care muncesc pentru a cumpăra, orice urmă a conştiinţei legată de exploatarea şi, deopotrivă, alienarea ei. Aceasta este strania modernitate, absurdul modernism, al epocii noastre.

Istoria mai aduce aminte de alte forme de sclavie, de aservire. Dar spre deosebire de sclavii Antichităţii, de iobagii Evului mediu ori de muncitorii din timpul primelor Revoluţii industriale, azi există clasa total aservită, dar care nu ştie acest lucru, sau, mai trist, nici nu vrea să ştie de această. În acest fel ei nu cunosc revolta, reacţia legitimă a celui exploatat, acceptând fără să crâcnească viaţa jalnică ce le-a fost, încet, sigur şi ocult, construită. Resemnarea, renunţarea la orice reacţie, încăpăţânarea de a rezista – dacă acceptăm sensul negativ al ideii – în această condiţie, sunt sursele nefericirii lor.

Aşa s-ar putea defini visul nefericit al sclavilor moderni ce nu mai aspiră, în final, decât la a se lăsa prinşi în această horă ameninţătoare, dar macabră, a sistemului, perfectibil mereu, de alienare. Opresiunea se modernizează pe zi ce trece, întinzându-şi, ca o caracatiţă, formele de mistificare care să permită mascarea formei de sclavie şi a condiţiei de sclav.

Încerc şi eu, ca şi alţii, să arăt faptele şi lucrurile aşa cum sunt ele reale în această realitate năucitoare, altfel decât sunt prezentate, tot timpul, de către cei ce au ajuns să deţină puterea politică, mânaţi de la spate de cei care deţin adevărata putere. Chiar dacă mă înscriu în cei ce declanşează cea mai subversivă, autentică, formă de luptă şi nesupunere, prefer să nu fiu unul dintre cei mulţi ce tac şi se supun. Şi cu asta îmi mai asum şi riscul, cu tot anonimatul şi neînsemnătatea mea, ca cineva să vrea să mă reducă la tăcere. Doar adevărul spus şi mărturisit este cu adevărat revoluţionar.

Guy Debord în La societe du Spectacle spunea că „urbanismul este acea formă de luare în posesie, a mediului natural şi uman de către capitalismul care, dezvoltîndu-se logic în dominaţie absolută, poate şi are dreptul să refacă în totalitate spaţiul, amenajându-l ca pe propriul decor” [1] . Azi, pe măsură sclavii ce-şi construiesc propria lume, prin efortul muncii, deja alienate, decorul noii lumi devine închisoare în care aceştia, şi urmaşii lor, vor trebui să-şi trăiască aşa-zisa viaţă, de fapt sclavia. Această lume este o lume sordidă, nu are gust, nu are miros, dar poartă în ea toată mizeria modului de producţie dominant. Decorul e mereu în schimbare, în construcţie, însăşi construcţia fiind fără de sfârşit, totul fiind instabil. Reflecţia permanentă a acestui decor, al acestui spaţiu ce înconjoară umanitatea îşi găseşte justificarea într-o amnezie generalizată şi în insecuritatea pe care trebuie să o simtă cei ce trăiesc în ea. Trebuie mereu refăcut totul în aşa fel încât reflecte perfect imaginea sistemului. Şi astfel lumea devine din ce în ce mai zgomotoasă, mai murdară, fără linişte, precum o uzină.

Această uzină este dezvoltată pe mai multe proprietăţi spaţiale, locative, care totdeauna sunt fărămiţate. Fiecare fărâmă a acestui spaţiu aparţine cuiva, statului sau unei persoane private. Apartenenţa exclusivă a pământului este materializată prin omniprezenţa zidurilor, gardurilor, porţilor, barierelor, frontierelor sau însemnelor de demarcaţie. Acestea sunt urmele unui jaf social realizat prin această separaţie care invadează totul.

Însă, în paralel, apar unificări de spaţii conforme interesului culturii de piaţă, interes ce reprezintă marele obiectiv al acestei tot mai triste epoci. Căci ceea ce este necesar marii construcţii este tocmai existenţa unor mari autostrăzi, optimizate la extrem, care să faciliteze transportul mărfurilor. Pentru construcţia acestora, cu scop clar şi precis, orice obstacol, uman sau natural, trebuie înlăturat, eliminat, distrus...

Habitatul în care se înghesuie această populaţie devenită masă servilă este imaginea vieţii fiecărui individ: aceasta seamănă cu o cuşcă, cu o cavernă, cu o închisoare. Spre deosebire însă de sclavii vechilor epoci, noii sclavi trebuie să-şi plătească cuşca pe care o locuiesc, în conformitate cu principiile epocii moderne. Mai trebuie să se audă cumva întrebarea dacă omul a devenit anormal, sau lumea în care trăieşte?

Când eram prin liceu m-am apucat, împins de dorinţa de a afla cum şi de ce Capitalul lui Marx era cartea de căpătâi a societăţii socialiste. Existau mari diferenţe între ceea ce trăiam şi ceea ce era scris acolo. Mi s-a părut că era doar o carte agăţată de coada acelui sistem. Acum însă realitatea este alta, căci acum trăim în epoca mărfurilor şi, spunea Marx că „o marfă poate părea, la primă vedere, un lucru trivial ce se înţelege de la sine. Analiza noastră a arătat că, din contră, este un lucru foarte complex, plin de subtilităţi metafizice şi de justificări tehnologice.”

Privind prin orice locuinţă, chiar strâmtă şi lugubră, se găsesc înghesuite mărfuri care ar trebui, în conformitate cu mesajele publicitare omniprezente, să aducă locatarului împlinirea şi fericirea. Însă cu cât această acumulare, de mărfuri noi, devine mai mare, cu atât posibilitatea ca într-o zi acesta să atingă aceste obiective se îndepărtează de el. Căci la ce „foloseste unui om să aibă de toate, dacă îşi pierde sufletul?” [2]

Marfa, fiind în esenţă ideologică, deposedează de munca sa pe cel care a produs-o şi deposedează de viaţa sa pe cel care o foloseşte, pe cel care o consumă. Acum trăim în epoca în care nu cererea este cea care condiţionează oferta, ci oferta induce şi determină cererea. Aşa că, sistematic, periodic, alte nevoi sunt create pentru ca, rapid, acestea să fie considerate nevoi vitale, strict vitale, pentru majoritatea populaţiei. Aşa a fost la început radioul (susţinut de ideea de informare rapidă), apoi automobilul (deplasarea rapidă şi comodă), televizorul, calculatorul, iar acum cea mai mare găselniţă: telefonul mobil!

Individul din societatea de indivizi, de sclavi, are încă trăsăturile fiziologice ale omului din care provine. Starea de decrepitudine în care a ajuns este ilustrata cel mai bine de momentele în care acesta se hrăneşte. Cum timpul de care dispune pentru a-şi prepara şi îngurgita hrana este mereu tot mai limitat el a fost redus la consumul de gen “quick” sau “hai-repede-repede” al unor produse agro-chimice. Prin super-market-uri mereu rătăceşte în căutarea unor produse – a hranei – de o calitate tot mai îndoielnică pe care industria societăţii falsei abundenţe consimte să i-o ofere, bineînţeles contra-cost. Şi chiar dacă pare a avea posibilitatea de a alege, această posibilitate este doar o iluzie; abundenţa produselor alimentare nu ascunde decât gradul de degradare şi falsificare al acestora, pentru că, de fapt, este vorba doar de produse modificate genetic, un melanj de coloranţi şi conservanţi sintetici, pesticide şi hormoni şi multe alte invenţii ale modernităţii. Totul este dus către plăcerea imediată, aceasta fiind regula modului de alimentaţie dominant, regulă ce este extinsă în toate formele de consum. Consecinţele sunt la îndemână pentru a ilustra această manieră de a se alimenta ale omului modern: obezitate, boli fără motiv, stări convulsive etc.

În faţa sărăciei unui mare procent din populaţie, omul occidental cu precădere, se bucură de poziţia sa şi de consumul său, ce prezintă aspecte frenetice. Cu toate acestea, mizeria este omni-prezentă peste tot unde domneşte societatea totalitară de piaţă. Faţa aceasta a medaliei –falsa abundenţă – are şi un revers reprezentat prin lispuri. Este normal, s-ar putea spune, căci într-o sistem care defineşte inegalitatea drept un criteriu de progres, chiar şi în condiţiile în care producţia agro-chimică este suficientă pentru a alimenta şi a hrăni toată populaţia de pe Pământ, foamea nu trebuie să dispară. Aceasta este păstrată pentru că trebuie folosită ca sperietoare, ca exemplu pentru cazul în care se vrea scuturarea sclaviei, schimbarea sistemului. Sau, se mai întâmplă să fie servit şi un alt exemplu în care ceea ce este hrană pentru o societate, este otravă pentru cealaltă.

---

[1] L’urbanisme est cette prise de possession de l’environnement naturel et humain par le capitalisme qui, se developpant logiquement en domination absolue, peut et droit maintenant refaire la totalite de l’espace comme son propre decor.

[2] Marcu 8:36

De mai mult timp oamenii au fost convinşi că ei trebuie să domine creaţia şi că toate celelalte, animale sau plante, au fost create pentru a-i furniza hrana, haine, chiar dacă pentru acestea ar fi martirizate sau exterminate. Cînd acestea nu au mai fost suficiente pentru iluzia falsei abundenţe alimentare, atunci generealizare acesteia s-a făcut prin combinatele concentraţionale şi exterminarea masivă, barbară, a speciilor care servesc drept hrană, dirijată, pentru sclavi. În aceste combinate se găseşte chiar esenţa modului de producţie dominant, a faptului că viaţa şi umanitatea nu rezistă, ca valori, în faţa dorinţei de profit a câtorva.

Un alt aspect al jafului social este dat de exploatarea resurselor planetei, producţia supra-abundentă de energie şi de mărfuri, de gunoaie şi alte deşeuri ale consumului ostentativ, fapte care afectează grav şansele de supravieţuire ale Pământului cu toate speciile ce îl mai populează. Cu toate această problemă ştiută, pentru a fi lăsată total liberă desfăşurarea capitalismului sălbatic, creşterea nu se poate să fie vreodată oprită. Este necesar să se producă, să se producă şi chiar să se reproducă. Apoi, pentru imagine, aceeaşi mari poluatori se prezintă drept potenţiali mari salvatori ai planetei. Imbecili ai show-business-ului, cu mari subvenţii de la firmele multinaţionale, încearcă să convingă de faptul că o mică schimbare a obiceiurilor de viaţă ale individului va fi suficientă pentru salvarea de la dezastru a planetei. Dar, în timp ce culpabilizarea consumatorului este în toi, ei continuă să polueze fără încetare mediul înconjurător dar, şi mai grav, spiritul. Iar aceste infime şi infirme teze pseudo-ecologiste sunt reluate, în cor, de mulţi politicieni veroşi, ca orice slogan publicitar, însă totdeauna se feresc de a propune o schimbare radicală a sistemelor de producţie. Mai întotdeauna ideea este de a se schimba câte ceva, detalii doar, pentru ca totul să rămână neschimbat, la fel ca mai înainte.

Pentru a se intra însă în acea horă a consumului frenetic, individul are nevoie de bani, iar pentru a avea bani trebuie să se muncească. Tocmai aici se ajunge la punctul culminant, căci acum intervine propria sclavizare, propria vindere. Sistemul acesta dominant a făcut din muncă principala sa valoare pentru ca indivizii, respectând această valoare înnobilantă, să muncească tot mereu mai mult pentru a-şi plăti, pe credite, necesităţile vieţii acestea mizerabile. Ei se epuizează muncind, pierd cea mai mare parte a forţei lor vitale şi se mai şi supun celor mai rele umilinţe, risipindu-şi întreaga viaţă într-o activitate obositoare şi plicticoasă, pentru profitul altor câţiva. În această direcţie, a muncii, a fost inventat şomajul, modern şi el, cu scopul de a înfricoşa sau pentru a-l face pe individ să mulţumească fără încetare puterii pentru că a fost generoasă cu el.

Ce ar fi omul fără această tortură care este munca în forma ei modernă, fără activităţile alienante care sunt prezentate ca o eliberare? Sub presiunea permanentă a cronometrului, a ceasului, fiecare gest al muncitorului sclavizat este calculat în scopul creşterii productivităţii. Teoretizarea muncii prin organizarea ştiinţifică a muncii constituie esenţa însăşi a deposedării celor ce muncesc de o parte din bucuria, din fructul muncii lor, iar pe de altă parte de timpul ce îl petrec cu producerea în mod automatic a mărfurilor dar şi a serviciilor. Rolul angajaţilor se confundă cu al maşinilor din fabrici, cu cel al calculatoarelor din birouri.

Sub lozinca “timpul nu se mai întoarce”, fiecărui angajat îi este atribuită o sarcină repetitivă, intelectuală sau fizică. Asta este traducerea specializării individului în domeniul său de producţie, specializare care acum se regăseşte la nivelul planetei, în cadrul “diviziunii internaţionale a muncii”. Şi, prin această diviziune, se concepe în Occident, se produce în Orient (Asia) şi se moare în Africa.

Omul, în ansamblul propriei personalităţi, se autocondiţionează comportamentului productiv prin organizarea muncii, dar şi în afara locului de muncă el rămâne cu acelaşi comportament, adică are acelaşi cap, aceeaşi piele. Sclavul modern ar fi putut să se mulţumească a fi servil doar la locul de muncă dar, pe măsură ce sistemul de producţie colonizează toate sectoarele vieţii, individul dominat îşi pierde timpul liber în distracţii, evenimente şi vacanţe organizate, de multe ori subvenţionate de către clasa dominantă. Mai mult decât atât, nici un moment al cotidianului său nu scapă dominării sistemului; fiecare clipă a vieţii sale este invadată, pentru a fi un sclav cu tot timpul plin de ceea ce se vrea, nu de ceea ce vrea.

De la Plutarh se ştie şi se spune că medicina te face să mori lent. Degradarea generalizată a mediului, a aerului respirat, a apei băute, a hranei consumate, a stress-ului condiţiilor de muncă şi întregul ansamblu al vieţii sociale sunt la originea noilor boli ale individului modern, ale sclavului. Este însă bolnav de condiţia sa servilă şi nici o ştiinţă medicală nu va putea vreodată remedia acest rău manifestat prin boli. Doar eliberarea, şi nu una parţială, ci completă, de condiţia în care se găseşte prins îi va putea permite să se elibereze de suferinţe. Medicina modernistă nu cunoaşte decât un singur remediu în faţa durerilor de care suferă individul, iar aceasta este mutilarea, prin intervenţii chirurgicale, antibiotice sau chimioterapii. Se atacă, se tratează doar efectele, doar consecinţele răului, fără a se căuta vreodată cauza. Pentru înlăturarea cauzelor nu există motiv şi acest lucru este de înţeles din motiv ce este explicat: O cercetare a cauzelor ar duce inevitabil la o condamnare fără drept de apel a organizării sociale în ansamblul ei. Tot aşa cum a transformat toate detaliile lumii în marfă, sistemul actual, dominant, a făcut din corpul uman tot o marfă, un obiect de studiu, un obiect experimental, pentru noii ucenicii vrăjitori ai medicinei de piaţă şi biologiei moleculare, ajungându-se, în momentul de faţă la momentul în care stăpânii actuali ai lumii sunt pregătiţi pentru brevetarea vieţii umane, nu doar a viului. Descifrarea compltă a ADN-ului genomului uman a fost punctul de plecare pentru noua strategie pusă în practică de puterea din umbră. Această descifrare nu are drept scop decât amplificarea considerabilă a formelor de control şi dominare. Acum chiar şi corpul uman a scăpat de sub controlul omului.

O idee veche e acum la modă “Prin supunere se dezvoltă reflexele de servitute”. Individului modern îi scapă ceea ce este cel mai bun din viaţă, dar el continuă ceea ce a deprins; supunerea a devenit cea de-a doua natură. El se supune fără a şti de ce o face, doar pentru faptul că trebuie să se supună. Supunere, Producţie, Cosum, acesta este tripticul ce domină viaţa. În funcţie de vârstă el se supune părinţilor, profesorilor, preoţilor, şefilor, patronilor, comercianţilor, politicienilor. Nesupunerea îl înspăimântă căci nesupunerea înseamnă risc, aventură, schimbare, renunţare. Aşa cum un copil intră în panică atunci când se pierde de părinţi, tot aşa individul modern, sclavizat, se simte pierdut fără puterea ce l-a (re)creat. Pentru a nu se simţi astfel, continuă să se supună. Frica este cea care face din omul liber un sclav şi tot ea îl menţine în această condiţie. Înclinarea în faţa stăpânilor lumii, acceptarea acestei vieţi plină de umilinţe şi de mizerie, este doar efectul fricii.

Şi totuşi indivizii sclavizaţi dispun de o forţă numerică în faţa acestei minorităţi care conduce, care guvernează. Însă forţa acestora nu vine de la armata sau poliţia care-i serveşte, ci de la consimţământul individului, al fiecăruia dintre noi. Laşitatea de a înfrunta legitim forţele de ordine ale oprimatorilor este justificată prin discursuri pline de umanism moralizator. Refuzul violenţei revoluţionare este bine ancorat în spiritele celor ce se opun sistemului în numele unor valori pe care tocmai acest sistem l-a inoculat. Însă puterea nu ezită niciodată în a utiliza violenţa atunci când se pune problema de aşi apăra şi conserva supremaţia. Oricum, nimic nu este nou sub soare, căci, sub un guvern care arestează şi închide pe nedrept, locul omului cinsit este, de asemenea, tot la închisoare!

Există totuşi indivizi care scapă controlului conştiinţelor, dar aceştia sunt sub supraveghere. Orice formă de răzvrătire sau rezistenţă este definită automat ca activitate deviantă, antistatală sau teroristă. Libertatea nu există decât ca principiu sau pentru cei care apără interesele societăţii de piaţă. Opoziţia reală contra regimului dominant este complet clandestină şi, de cele mai multe ori, individuală. In lupta cu această opoziţie, represiunea este regula de bază a dominanţilor, iar tăcerea majorităţii sclavilor împotriva acestor opozanţi este rezultatul campaniilor politice şi de media care neagă existenţa conflictelor din societatea reală, le dă altă motivaţie, ori direcţie, când acestea nu pot fi ascunse.

Nietzche spunea atât de bine cândva: “Ceea ce făceam odinioară din dragoste pentru Dumnezeu, facem acum din iubire pentru bani, adică din iubire pentru ceea ce ne dă sentimentul celei mai înalte puteri şi a unei conştiinţe curate.” Tot aşa ca oprimaţii din istorie, sclavul modern are nevoie de mistică şi de un Zeu al său pentru a anestezia răul care-l invadează şi suferinţa ce-l striveşte. Dar, acest Zeu căruia şi-a vândut sufletul nu mai este nimic, este doar neant. Este o bucată de hârtie, un număr care are sens numai pentru că lumea a decis să-i dea unul. Pentru acest nou Zeu el studiază, munceşte, se luptă, se vinde... Pentru acest nou Zeu el abandonează orice alte valori şi este gata să facă orice! El crede că având mulţi bani se va elibera de toatre constrângerile ce le resimte, ce îi închid drumuri. Este gândirea în care se crede că posesia merge mână în mână cu libertatea. Eliberarea vine dintr-o asceză, din stăpânirea de sine, din dorinţa şi voinţa de a acţiona. Insa pentru toate acestea este nevoie de hotărârea de a nu mai servi, de a nu mai fi supus. Trebuie să se lupte cu obişnuinţa pe care, se pare, nici nu îndrăzneşte să o discute.

Sclavul modern este convins că nu există o alternativă la această organizare a lumii. El se resemnează şi duce o astfel de viaţă pentru că nu crede că poate exista o alta pentru el. Forţa prezentei puteri, dominante, în aceasta constă: în întreţinerea iluziei că acest sistem, ce a colonizat întreaga planetă, este sistemul în care se sfârşeşte istoria. Clasa conducătoare dominantă a făcut să se creadă că, pentru individ, a se adapta la ideologia puterii este echivalent cu a se adapta lumii aşa cum este şi a fost dintotdeauna. A visa la o alt fel de lume a devenit o crimă condamnată unanim de toate puterile, dar condamnată şi de media.

În realitate criminalul este de fapt cel ce contribuie, conştient sau nu, la demenţa structurii sociale dominante. Nu este o mai mare nebunie decât cea a sistemului actual.

Dacă ne-am aminti că încă din începuturile istoriei omul nu s-a vrut împăcat cu condiţia servilă de rob, de făcător de voie şi plac de om, totul ar fi altfel. “Dacă, într-adevăr, Dumnezeul nostru Căruia Îi slujim poate să ne scape, El ne va scăpa din cuptorul cel cu foc arzător şi din mâna ta, o, rege! Şi chiar dacă nu ne va scăpa, ştiut să fie de tine, o, rege, că noi nu vom sluji dumnezeilor tăi şi înaintea chipului de aur pe care tu l-ai aşezat nu vom cădea la pământ!" [1]

În faţa dezolantei lumi reale, sistemul trebuie să colonizeze în totalitate conştiinţa sclavilor. Aşa se face că, în sistemul dominant actual, represiunea este precedată de şantaj, care, încă din copilărie îşi îndeplineşte misiunea de formare a sclavilor. Tot ceea ce trebuie este ca ei să îşi uite condiţia servilă, închisoarea şi viaţa mizerabilă. E de ajuns să fie privită această mulţime hipnotizată conectată la ecranele ce îi însoţesc, pas cu pas, în toată viaţa cotidiană. Ei îşi deturnează insatisfacţia permanentă prin reflexul manupulat de a visa la o viaţă luxoasă, la câştiguri de bani fabuloase, la glorie şi la aventură. Însă visele lor sunt la fel de la-mentabile ca şi viaţa lor de mizerie. Peste tot există imagini, pentru orice şi pentru oricine. Sunt imagini care poartă în ele mesajul ideologic al sistemului şi servesc ca instrument de propagandă şi unificare, de fapt omogenizare a conştiinţelor. Ele se înmulţesc pe măsură ce omul este posedat de lumea şi de viaţa sa.

Prima ţintă a acestor imagini este copilul căci libertatea trebuie sufocată încă din leagăn. Acesta trebuie să devină un idiot, să i se înăbuşe orice formă de reflexie şi de critică, dar şi să fie soldat perfect al armatei de înăbuşire a altora, începând chiar cu proprii părinţi. Toate acestea se fac, desigur, cu complicitatea deconcertantă a propriilor părinţi care nu pot opune vreo rezistenţă forţei cumulate de lovire a tuturor mijloacelor moderne de comunicare. Sub imboldul ideii devenite false acum, aceea că jocul dezvoltă aptitudinile, cumpără chiar ei înşişi toate mărfurile necesare arervirii propriilor copii. Astfel ei abdică din rolul de educatori ai propriilor copii, livrându-i pe aceştia sistemului de abrutizare şi mediocritate.

Sunt fabricate imagini pentru toate vârstele şi pentru toate categoriile sociale. Iar sclavii moderni confundă aceste imagini cu cultura, chiar şi cu arta. Dar pe primul plan rămâm mărfurile şi, pentru a epuiza stocurile de marfă se face apel la instincte, chiar şi la cele mai josnice. Femeia este cea care, odată în plus, plăteşte cel mai scump preţ, fiind de două ori sclavă în această societate de consum. Ea este redusă la condiţia de simplu obiecte de consum, de piesă de schimb.

Imaginea este întotdeauna forma de comunicare cea mai simplă şi cea mai eficace... Cu ajutorul ei se construiesc modele, se abrutizează şi se mint masele, li se creează frustrări. Ideologia de piaţă se difuzează prin intermediul imaginilor, căci se urmăreşte mereu aceeaşi idee: să se vândă. Şi se face totul pentru a vinde modele de viaţă sau de produse, comportamente sau mărfuri... nu are importanţă ce, important este să se vândă.

Spectacolele sunt făcute pentru ca oamenii sărmani să se distreze. Să se distreze doar, nicicum să aibă trăiri care să le trezească conştiinţele. Pe primul plan sunt spectacolele de divertisment – arhiprezente la TV – specatacole la care indivizii, sărmani, se distrează, dar acest divertisment serveşte doar pentru a distrage atenţia de la adevăratul rău care îl striveşte. Aceşti sclavi şi-au lăsat viaţa pe mâna altora pentru a face ceea ce vor cu ea şi se prefac chiar că sunt mândri de acest lucru. Încearcă în van să-şi arate satisfacţia, căci nu pot păcăli pe nimeni. Nu reuşesc, la nivelul conştiinţei, să se păcălească nici chiar pe ei înşişi când îşi privesc reflexia de gheaţă în oglindă. Astfel ei îşi pierd timpul privind la acei imbecili care încearcă să-i facă să râdă, să cânte, să viseze sau să plângă.

Prin canalele de sport individul este dresat să simtă succesul şi eşecul, forţele şi victoriile pe care nu le-au manifestat niciodată pe viu, în viaţa de zi cu zi. Ei trăiesc prin procură, prin împrumut, o a doua viaţă, de mâna a doua, în faţa televizorului. Odinioară împăraţii Romei antice cumpărau bunăvoinţa poporului cu pâine şi cu circ. Acum tăcerea noilor sclavi este cumpărată cu divertisment şi consum de nimic, de vid.

---

[1] Daniel, 3:17, 3:18

Suntem obişnuiţi să spunem că noi stăpânim cuvintele. Dar cine ştie de fapt că ele ne stăpânesc pe noi, se foloseşte de acest fapt cu multă iscusinţă pentru a-şi duce intenţia spre fapt împlinit. Dominaţia conştiinţelor trece, în mod esenţial prin folosirea viciată a limbajului, de către clasa dominantă economic şi social. Având în proprietate aproape tot ansamblul mijloacelor de comunicare, puterea difuzează ideologia de piaţă prin sensuri fixe, trunchiate sau amestecate, atribuite cuvintelor. Cuvintele, prezentate ca neutre, au şi definiţia ca evidentă. Însă, sub controlul puterii limbajul desemnează mereu alte lucruri decât realitatea vieţii. Acesta este, înainte de toate, un limbaj al resemnării şi al neputinţei, limbaj al acceptării pasive a faptelor şi a lucrurilor, aşa cum sunt şi aşa cum trebuie să rămână. Acum cuvintele sunt lacheii sistemului nou de organizare a vieţii. Simplul fapt de a folosi limbajul puterii condamnă la neputinţă. Rezolvarea problemei limbajului este parte din nucleul luptei pentru emanciparea omenirii. Mai mult decât atât, aceasta nu este o simplă formă de dominaţie ce se adaugă altora, este însăşi inima proiectului de aservire al sistemului totalitar de piaţă. Doar printr-o reapropiere a limbajului şi a comunicării reale între persoane este posibilă producerea unei schimbări reale, pentru că doar în acest mod proiectul revoluţionar întâlneşte proiectul poetic.

În efervescenţa populară, cuvântul este reinventat de către grupuri numeroase de oameni. Creativitatea spontană se află în fiecare om şi reprezintă forţa care uneşte omenirea.

Sclavii moderni sunt convinşi că sunt buni cetăţeni şi cred că ei votează şi aleg liber pe cei care îi vor conduce. De fapt, alegerea lor este o iluzie, căci oare există măcar o diferenţă fundamentală între proiectele societăţii în care se va trăi atunci când trebuie ales între două curente, sau, în limbaj politic partide? In realitate nu există opoziţie reală, căci partidele politice dominante sunt întru totul de acord în ceea ce priveşte ideea esenţială: conservarea societăţii de piaţă existente în actualitate. Şi nici nu există partide politice, susceptibil de a accede la putere, care să pună în discuţie dogma societăţii de piaţă. Iar toate aceste partide politice, cu complicitatea mass-mediei, mo-nopolizează scena politică, prin certuri în care subiectele sunt detalii fără importanţă, în timp ce tot restul rămâne neschimbat. În plan real ei îşi dispută scaunele şi funcţiile oferite de sistemul parlamentar şi el de piaţă. Toate aceste dispute şi certuri sunt difuzate pe toate canalele mass-media cu scopul de a distrage atenţia de la adevărata dezbatere asupra alegerii so-cietăţii în care oamenii ar dori să trăiască. Se observă uşor că subtilităţile, superficialităţile şi trivialitatea eclipsează profunzimea înfruntării de idei. Deşi se vrea evidenţiere a formelor de manifestare a democraţiei, toate acestea nu seamănă, nici pe departe cu democraţia, căci democraţia reală se defineşte, înainte de toate, prin participarea masivă a cetăţenilor la gestionarea treburilor cetăţii. Democraţia este totdeuna directă şi participativă; expresia cea mai autentică se găseşte în adunarea populară şi în dialogul permanent asupra organizării vieţii în comun. Forma reprezentativă şi parlamentară care uzurpă numele de democraţie limitează puterea cetăţeanului la simplul drept de a vota, adică la nimic, atât timp cât alegerea între gri-închis şi gri-deschis nu reprezintă o veritabilă alegere. Scaunele parlamentare sunt ocupate, în marea lor majoritate, de către clasa economică dominantă, fie e că de dreapta, de centru sau pretinsa stângă social-democrată.

Puterea nu trebuie cucerită, puterea trebuie distrusă. Ea este tiranică prin natura sa, fie că este exercitată de un rege, de un dictator sau un preşedinte ales. Singura diferenţă în cazul democraţiilor parlamentare este faptul că sclavilor le este creată iluzia că îşi aleg ei înşişi stăpânul pe care îl vor servi. Votul a făcut din ei complici ai tiraniei care îi oprimă. Ei sunt sclavi nu datorită faptului că există stăpânii, ci pentru că există stăpâni deoarece eu au ales să rămână sclavi. Şi toate acestea împotriva firii şi a naturii care nu a creat nici stăpâni nici sclavi.

Sistemul dominant se defineşte, deci, prin omniprezenţa ideologiei de piaţă. El ocupă, rând pe rând, întreg spaţiu şi toate sectoarele de activitate. Ideologia nu spune, în esenţă, nimic altceva decât: Produceţi! Vindeţi! Consumaţi! Acumulaţi! Ea reduce întregul ansamblu al relaţiilor umane la raporturi de piaţă şi consideră întreaga planetă drept o marfă, iar datoria care o impune oamenilor este munca servilă, iar singurul drept pe care-l recunoaşte este dreptul la proprietate privată. Iar acest sistem are doar un singur Dumnezeu, creat de el însui: Banul!

Monopolul apariţiilor în media şi spaţiul public este total. Tribuna, scena, ecranul, microfonul aparţin doar oamenilor şi discursurilor favorabile ideologiei dominante. Critica acestui sistem, a acestei lumi, este înnecată în torentul mediatic care determină ceea ce este bine şi ceea ce este rău, ce poate fi văzut şi ceea ce nu poate fi văzut. Omniprezenţa acestei ideologii, a cultului banului, monopolul apariţiilor publice, existenţa unui partid unic sub masca pluralismului parlamentar, absenţa opoziţiei vizibile şi represiunea sub toate formele sale, voinţa de a transforma lumea: acesta este chipul real al totalitarismului actual, modern, numit “democraţie liberală” căruia acum trebuie să i se spună pe nume-le adevărat: Sistem Totalitar de Piaţă. Omul, societatea, planeta întreagă, servesc acestei ideologii. Sistemul a realizat ceea ce nici o altă formă de totalitarism, anterior, nu a put face: dominarea întregii lumi de către o singură ideologie. Acum nici exilul nu mai este posibil. Pe măsură ce opresiunea acaparează toate sectoarele vieţii revolta ia forma unui război social. Manidestaţiile reapar, anunţând revoluţia care va veni.

Distrugerea societăţii totalitare de piaţă nu este o opţiune, ci este o necesitate într-o lume care se ştie condamnată. Deoarece puterea este pretutindeni, ea trebuie combătută oriunde şi oricând. Reinventarea limbajului, revoluţionarea permanentă a vieţii cotidiene, nesupunerea şi rezistenţa reprezintă elementele cheie ale revoltei împotriva ordinii stabilite. Dar pentru ca din această revoltă să ia naştere o revoluţie trebuie ca subiectivităţile să se unească într-un front comun. Trebuie să lucrăm la unificarea tuturor forţelor revoluţionare. Asta nu se poate face decât pornind de la conştientizarea eşecurilor noastre trecute. Nici formalismul steril, nici birocraţia totalitară nu poate reprezenta soluţii la insatisfacţia noastră. Este necesar să inventăm noi forme de organizare şi de luptă. Autogestiunea angajaţilor şi democraţia directă la nivelul comunităţii constituie bazele acestei noi forme de organizare, care trebuie să fie antiierarhică, atât în formă cât şi în conţinut. Puterea nu trebuie cucerită ci trebuie distrusă!