Provocat fiind de o discuţie, dintr-o dată mi-a venit un gând pe care nu l-am mai avut şi cred că puţini, mult prea puţini s-au gândit vreodată la acest lucru: pe un nivel sau altul suntem cu toţii maeştri. Suntem maeştri, da, pentru că avem puterea de a crea propriile vieţi şi de a ne conduce aşa cum dorim. La fel cum şi civilizaţiile şi religiile lumii şi-au creat mitologii incredibile, noi ne creăm propriile noastre mitologii, populate cu eroi pozitivi şi negativi, cu îngeri şi demoni, cu regi şi cerşetori; creăm în mintea noastră o întreagă lume, inclusiv diferite personalităţi ale noastre, după care ne folosim de o imagine sau alta, în funcţie de circumstanţele vieţii. Devenim astfel adevăraţi scriitori dar şi actori, mai mult dramatici, proiectând în exterior diferite imagini proprii şi controlând cine şi ce dorim să fim. Atunci când întâlnim alte persoane, le clasificăm imediat, atribuindu-le un rol sau altul în viaţa noastră, creând astfel o imagine a lor, în funcţie de rolul pe care li-l atribuim. Iar acest proces se repetă cu absolut toate persoanele din jurul nostru.
Noi avem puterea de a crea. Această putere este atât de mare, încât tot, absolut tot ceea ce credem se transformă pentru noi în realitate. Ne creăm pe noi înşine şi devenim cei care credem că suntem. Suntem ceea ce suntem pentru că asta credem noi despre noi înşine. Întreaga noastră realitate este în întregime creată de noi. Aceeaşi putere o au însă şi ceilalţi oameni. Singura diferenţă dintre noi şi o altă persoană constă în felul în care folosim această putere, în destinaţia pe care o dăm puterii noastre creatoare. Chiar dacă semănăm cu unii sau cu alţii, pâna la limita completului, nu există totuşi nimeni în întreaga lume care să îşi trăiască viaţa exact la fel ca noi, suntem unici.
În acest fel jucăm de-a lungul întregii vieţi un anumit rol, pe care am ajuns să-l jucăm atât de bine încât am devenit maeştrii propriilor noastre realităţi. Ajungem astfel să ne controlăm personalitatea, convingerile, fiecare acţiune, fiecare reacţie a noastră. După ce am practicat ani de zile, am ajuns maeştrii propriei noastre lumi, subiective, a propriei noastre realităţi. Dacă vom ajunge să înţelegem că fiecare om este propriul său maestru, se va înţelege şi tipul de control pe care fiecare îl exercită personal.
Toată drama noastră existenţială, toate suferinţele noastre, se învaţă prin practică. Noi facem un legământ cu noi înşine şi continuăm să practicăm acest legământ până când atingem un control absolut asupra lui. Felul în care gândim, în care simţim şi în care acţionăm devin atât de rutiniere încât nu mai avem nevoie să fim atenţi la ceea ce facem. Comportamentul nostru a devenit un tipar, o reacţie de acelaşi fel la stimulii exteriori.
Şi dacă tot am învăţat această măiestrie, folosită chiar şi împotriva noastră, de ce nu am învăţa una care să nu fie niciodată, dar absolut niciodată, împotriva cuiva. Să fie una împlinitoare şi vindecătare a tuturor relelor şi tuturor bolilor. Calea este doar una, a iubirii, a iubirii în sens Christic, fără perversiunile la care a fost supusă şi prin acestea redefinită. Acea iubire pe care unii, greşind fără măsură îi atârnă un adjectiv gratuit: necondiţionată, de parcă tocmai ar voi să spună că există nenumărate tipuri de iubiri. Pleonasmul se poate scuza, mai greu cu principiul, căci de-ar fi Iisus întrebat
[1]
despre aceasta oare ar găsi ca divine formele pe care omul le-a inventat
[2]
?
Ca să devenim maeştri ai iubirii, noi trebuie să practicăm arta de a iubi. La fel ca şi orice altă manifestare, arta relaţiilor interumane se învaţă prin practică, iar cei care practică suficient de mult pot atinge un control perfect asupra ei. Aşadar, controlul unei relaţii de cuplu sau de prietenie ţine de acţiune, nu de cunoaştere sau de teoretizare. Totul este legat de acţiune. Evident, pentru a intra într-o acţiune este necesar să dispunem de o anumită cunoaştere, sau cel puţin de conştientizarea felului în care funcţionează oamenii.
Oamenii trăiesc cu teama continuă de a nu fi răniţi, iar acest lucru creează o dramă uriaşă, pe care o regăsim oriunde ne-am afla. Felul în care comunicăm unii cu ceilalţi este atât de dureros din punct de vedere emoţional încât fără nici un motiv aparent noi ne înfuriem, ne întristăm, devenim geloşi sau invidioşi. Chiar şi a spune “Te iubesc!” poate fi ceva înspăimântător.
Iubirea nu presupune nici un fel de obligaţii. Teama este caracterizată în primul rând de obligaţii.
Atunci când mergem pe calea fricii, facem tot ceea ce facem pentru că trebuie să facem acest lucru, şi ne aşteptăm ca şi ceilalţi oameni să facă anumite lucruri pentru că trebuie să le facă. Noi avem obligaţii, iar atunci când avem posibilitatea, ne opunem lor. Cu cât le opunem mai multă rezistenţă, cu atât mai mult suferim. Mai devreme sau mai târziu, noi încercăm să scăpăm de aceste obligaţii. Pe de altă parte, iubirea nu opune nici un fel de rezistenţă. Atunci când iubim, noi facem tot ceea ce facem pentru că dorim să facem acest lucru. Orice acţiune a noastră devine o plăcere; este ca un joc care ne amuză.
Iubirea nu are aşteptări. Teama este plină de aşteptări.
Atunci când te temi, faci tot ceea ce faci pentru că te aştepţi să fii nevoit, dar te aştepţi ca şi ceilalţi să facă acelaşi lucru. Aşa se explică de ce teama răneşte atât de uşor, în timp ce iubirea nu răneşte pe nimeni. Noi avem aşteptări, iar dacă acestea nu se împlinesc, ne simţim răniţi – nu ni se pare drept. Îi condamnăm pe cei din jur pentru că nu ne-au împlinit aşteptările. Cine iubeşte nu are aşteptări. El face ceea ce face pentru că doreşte şi nu este deranjat dacă alţi oameni nu doresc să facă la fel, căci el nu interpretează faptele altora la modul personal. Întrucât nu se aşteaptă să se întâmple ceva anume, dacă lucrul respectiv nu se întâmplă, nu se simte deranjat. Orice s-ar întâmpla, el nu suferă, căci tot ceea ce se întâmplă este în regulă pentru el. Aşa se explică de ce îndrăgostiţilor viaţa li se pare “în roz”; ei nu se aşteaptă ca partenerii lor să facă ceva anume şi nu simt obligaţii faţă de aceştia.
Iubirea este bazată pe respectul reciproc. Teama nu respectă pe nimeni, nici măcar nu se repectă pe sine.
Dacă îmi pare rău pentru tine înseamnă că nu te respect, că nu te las să iei propriile tale decizii. Când eu iau deciziile în locul tău, înseamnă în mod evident că nu am încredere în tine. Lipsa respectului conduce automat la tentativa de a controla viaţa celuilalt. În marea majoritate a cazurilor, atunci când le spunem copiilor cum să-şi ducă viaţa, noi facem acest lucru pentru că nu îi respectăm. Ne pare rău pentru ei şi încercăm să facem în locul lor ceea ce ar trebui să facă ei înşişi. Dacă nu ne respectăm pe noi înşine, ne va părea rău pentru noi, ni se va părea că nu suntem des-tul de buni ca să reuşim în această lume. Cum ne-ar putea respecta alţii în aceste condiţii? Atunci când spunem: “Bietul de mine, nu sunt suficient de puternic, nu sunt suficient de frumos, nu sunt suficient de inteligent, nu am cum să reuşesc”, înseamnă că nu avem nici un pic de respect pentru propria noastră fiinţă. Auto-compătimirea se naşte din lipsa respectului de sine.
Iubirea este nemiloasă, ei nu-i pare rău pentru nimeni; în schimb, este plină de compasiune. Teama este foarte miloasă.
Celui care se teme îi pare rău pentru toţi cei din jur. Lui îi pare rău de alţii pentru că nu îi respectă, pentru că nu îi crede suficient de puternici pentru a reuşi. Pe de altă parte, iubirea respectă pe toată lumea. Cine iubeşte pe altcineva crede că acesta poate reuşi prin propriile sale forţe. El crede că acesta este suficient de puternic, de inteligent, de bun pentru a-şi stabili propriile sale decizii. Nu se grăbeşte în nici un caz să ia decizii în locul celuilalt.
Iubirea este complet responsabilă. Teama evită responsabilitatea.
Asta nu înseamnă că ea nu este responsabilă pentru faptele ei. Încercarea de a evita responsabilitatea este una din cele mai mari greşeli pe care le facem, căci orice acţiune are anumite consecinţe. Dacă facem o anumită opţiune, vom obţine un anumit rezultat sau o anumită reacţie. Chiar dacă nu se ia nici o decizie, tot se obţine un rezultat sau o reacţie. Într-un fel sau altul, noi vom ajunge să experimentăm toate consecinţele propriilor noastre acţiuni şi decizii. De aceea, oamenii sunt complet responsabili pentru acţiunile lor, chiar dacă nu doresc să fie. Chiar şi atunci când alţi oameni încearcă să plătească în locul nostru, tot vom ajunge să plătim şi noi, dar atunci vom plăti dublu. Când altcineva încearcă să fie responsabil în locul nostru, el nu face altceva decât să amplifice drama.
Iubirea este întotdeauna amabilă. Teama este întotdeauna lipsită de amabilitate.
Ea ne umple de obligaţii, de aşteptări, ne învaţă să nu îi respectăm pe cei din jur, să evităm asumarea responsabilităţii şi să ne pară rău pentru alţii. Cine s-ar putea simţi bine în asemenea condiţii? Tot ceea ce se petrece în jurul nostru ne agresează, ne înfurie, ne întristează, ne face să ne simţim geloşi sau trădaţi. Mânia nu este altceva decât o altă mască a fricii.
La fel şi tristeţea, gelozia şi celelalte emoţii care se nasc din teamă şi care creează suferinţa. Cine suferă de aceste boli nu poate fi amabil, nu poate decât cel mult să pretindă că este bun. Când nu eşti fericit, nu ai cum să te simţi bine, deci să fii bun cu alţii. În schimb, atunci când te afli pe calea iubirii, nu ai obligaţii sau aşteptări, nu-ţi pare rău pentru tine sau pentru partenerul tău, totul îţi merge bine, iar zâmbetul nu te pără-seşte nici o clipă. Eşti fericit, deci te simţi bine, iar această stare se revarsă în mod natural asupra celor din jur. Iubirea este întotdeauna amabilă, iar bunătatea ei conduce la generozitate şi ajunge să deschidă toate uşile. Da, iubirea este generoasă. În schimb, teama este egoistă. Cine se teme se gândeşte întotdeauna numai la el. Egoismul închide toate uşile.
Iubirea este necondiţionată. Teama impune o mie de condiţii.
Cine se află pe calea fricii iubeşte pe altcineva numai dacă acesta îl lasă să îi controleze viaţa, dacă se poartă bine cu el, dacă se suprapune cu imaginea pe care şi-a creat-o despre el. Şi cum nimeni nu se poate suprapune vreodată perfect peste imaginea creată de altcineva pentru el, acesta îl judecă, iar el se va simţi vinovat. Atunci când ne creăm o anumită imagine despre alţii iar aceştia nu corespund, noi ne simţim ruşinaţi, stânjeniţi, enervaţi, şi nu avem deloc răbdare cu ei. Este imposibil să te porţi cu adevărat frumos cu altcineva în aceste condiţii. Pe calea iubirii nu există dacă; iubirea nu pune condiţii. Cine iubeşte o face necondiţionat, fără justificări. Noi iu-bim pe altcineva aşa cum este şi îl lăsăm să fie cel (sau cea) care este. Dacă nu îmi place cum este o femeie, nu are nici un rost să stau alături de ea; cel mai bine este să îmi caut pe altcineva, care este aşa cum doresc eu să fie.
Noi nu avem dreptul să încercăm să schimbăm pe nimeni, la fel cum nimeni nu are dreptul să încerce să ne schimbe pe noi. Dacă ne vom schimba vreodată, o vom face pentru că aşa vom dori noi, pentru că ne propunem să renunţăm la suferinţă.
Cei mai mulţi oameni îşi trăiesc întreaga viaţă pe calea fricii. Ei stabilesc relaţii, dar numai pentru că aşa cred ei că trebuie. Atunci când intră într-o relaţie, ei au un milion de aşteptări, deopotrivă din partea partenerului/partenerei de cuplu şi din partea lor.
Toate dramele şi toate suferinţele relaţionale se nasc din cauza faptului că oamenii folosesc canalele de comunicaţie care existau deja înainte ca ei să se nască. Ei se judecă şi se victimizează reciproc, se bârfesc unii pe alţii, cu prietenii sau cu alte persoane. Ei îşi învrăjbesc propriile rude şi chiar se bucură de acest lucru. Acumulează astfel “otravă emoţională”, pe care o transmit apoi copiilor lor. "Uite ce mi-a mai făcut taică-tău. Să nu te porţi niciodată ca el. Toţi bărbaţii sunt aşa, toate femeile sunt pe dincolo". Asta este educaţia pe care o dăm oamenilor pe care ar trebui să-i iubim cel mai mult, propriilor noştri copii, prietenilor noştri, partenerilor noştri de viaţă.
Pe calea fricii există atât de multe condiţii, atâtea aşteptări şi atâtea obligaţii încât noi ajungem să creăm o sumedenie de reguli numai pentru a ne proteja împotriva durerii emoţionale. Adevărul este că nu ar trebui să existe nici un fel de reguli. Aceste reguli afectează calitatea canalelor de comunicaţie dintre noi, căci cine se teme, minte. Dacă te aştepţi ca eu să mă port într-un anume fel, eu mă voi simţi obligat să mă port în acest fel, dar eu nu sunt aşa. Dacă mă port aşa cum sunt eu, tu te vei simţi rănit, te vei înfuria pe mine. De aceea, prefer să te mint, căci mă tem de judecata ta. Mă tem că vei da vina pe mine, că o să mă condamni, că o să mă pedepseşti. Şi de fiecare dată când îţi vei reaminti, mă vei pedepsi din nou şi din nou, pentru aceeaşi greşeală comisă cândva.
Adevărul este că noi nu ştim ce este iubirea. Relaţiile dintre noi au la bază egoismul, nu iubirea. Singurul lucru de care avem nevoie sunt acele doze mici care ne fac să ne simţim bine. Lipsa respectului conduce la războiul controlului, căci fiecare partener se simte responsabil pentru celălalt. Asta se întâmplă atunci când mergem pe calea fricii. Lipsa respectului ne face să ne comportăm ca şi cum celălalt nu ar fi suficient de bun sau de deştept ca să-şi dea seama singur ce este bine şi ce este rău pentru el.
Dacă acceptăm rolul celeilalte jumătăţi, noi putem crea împreună şi ne putem bucura de cel mai frumos vis. Nu trebuie să uităm însă că cealaltă parte are propriile ei vise, propria ei voinţă, iar noi nu-i putem controla visele, oricât de mult am încerca. De aceea, avem o singură opţiune: putem fie să creăm un conflict, adică un război al controlului, fie să devenim un partener şi să formăm împreună o echipă. Partenerii de echipă joacă împreună jocul, nu luptă unul împotriva celuilalt.
Dacă veţi privi relaţia dumneavoastră de cuplu ca pe o echipă, ea se va îmbunătăţi pe loc. La fel ca într-un joc, relaţia nu presupune neapărat un învingător şi un învins. Adevăratul scop al jocului este distracţia, este plăcerea şi bucuria trăirilor împreună.
Cine merge pe calea iubirii dăruieşte mai mult decât primeşte. Evident, el se iubeşte suficient de mult pe sine pentru a nu le permite oamenilor egoişti să profite de el. Asemenea oameni nu doresc să se răzbune, dar sunt suficient de fermi de la bun început. Ei îi spun partenerului lor: "Nu-mi place să profiţi de mine, nu suport lipsa de respect sau de amabilitate. Nu am nevoie să fiu abuzat verbal, emoţional sau fizic. Asta nu înseamnă că eu sunt mai bun decât tine, dar iubesc frumuseţea, îmi place să râd, să mă distrez, să iubesc. Nu sunt egoist, dar nu-mi place să am tot timpul alături o victimă. Asta nu înseamnă că nu te iubesc, dar eu nu-mi pot asuma responsabilitatea pentru visele tale."
Aceasta atitudine nu are nimic de-a face cu egoismul, ci este consecinţa firească a iubirii de sine. Egoismul, controlul şi teama sunt capabile să ruineze orice relaţie. Generozitatea, libertatea şi iubirea sunt capabile să creeze cea mai frumoasă relaţie între toate: o relaţie de iubire fără sfârşit..
Orice relaţie este alcătuită din două jumătăţi. Jumătate sunteţi chiar dumneavoastră, iar cealaltă jumătate este fiul, fiica, tatăl, mama, prietenul sau partenerul/partenera dumneavoastră de cuplu. Într-o relaţie, nimeni nu este responsabil decât pentru propria sa jumătate, nu şi pentru cealaltă. Nu contează cât de apropiaţi sunteţi sau cât de puternică este iubirea dumneavoastră pentru cealaltă jumătate; cert este că nu aveţi cum să fiţi responsabil pentru felul în care gândeşte celălalt. Nu puteţi şti niciodată ce simte, ce crede, ce presupuneri face el. Practic, nu ştiţi nimic despre celălalt. Acesta este adevărul. Cum procedăm însă noi? Noi ne asumăm responsabilitatea pentru cealaltă jumătate şi aşezăm astfel relaţia noastră pe bazele fricii, ale dramei, ale războiului controlului, adică ale iadului. Războiul controlului, specific oamenilor, se datorează faptului că aceştia nu se respectă reciproc.
Arta iubirii începe de la noi, cu noi înşine. Primul pas constă în a deveni conştienţi, în a înţelege adevărul potrivit căruia fiecare om îşi visează propriul vis. Cine înţelege acest lucru, devine responsabil pentru partea sa din relaţie, adică pentru el însuşi. Ştiind că este responsabil pentru partea sa din relaţie, el o poate controla cu uşurinţă. Nu are însă nici un rost să în-cerce să controleze şi cealaltă jumătate a relaţiei. Dacă îl/o respectăm cu adevărat, noi vom înţelege că partenerul nostru/partenera noastră, sau prietenul, fiul, mama, toţi sunt pe deplin responsabili pentru jumătatea lor de relaţie. Dacă vom şti să respectăm cealaltă jumătate, relaţia noastră nu va fi niciodată caracterizată de conflicte. Noi nu vom avea parte de un război în familie sau în cuplu.
În sfârşit, dacă se înţelege faptul că nimeni altcineva nu ne poate face să fim fericiţi decât noi înşine, şi că această fericire este rezultatul iubirii care emană din fiinţa noastră, vom putea atinge măiestria în cea mai mare artă a toltecilor, Arta Iubirii.
Singura cale de a atinge starea de fericire este iubirea în acţiune. Singura cale care conduce la suferinţă este teama în acţiune.
Singura cale prin care putem atinge “măiestria în iubire” este să practicăm iubirea. Nu este nevoie să o justificăm sau să o explicăm; este suficient doar să o practicăm.
Practica este cea care creează maestrul!
L-am citat printre altele pe D.M. Ruiz cu a sa "Arta de a iubi".
