Taine noi

Sforţări noi, forţări noi

Nu ştiu care om căruia i s-a dat să poată să vadă formele şi culorile şi-ar dori şi s-ar lăsa, nepăsător, orbit sau chiar măcar să renunţe la culori. Nu ştiu care om căruia o s-a dat să audă ar renunţa, fără să-i pese la acest dat şi să vrea doar să simtă vibraţiile ce vin de pretutindeni dar de fapt de nici unde. Atunci de ce oare eu să vreau să ră-mân orb, surd şi mut de vreme ce lângă mine, din întâmplarea pe care numai Cerurile o pot face reală, a ajuns frumuseţea plină de culoare, armonia splendorii divine, din necesitatea adevărului şi a căutării drumului de dintotdeauna şi părăsit, cu proprie faptă dar fără de proprie voinţă, cândva? Şi cum să-mi permit riscul tăcerii când dintotdeauna e timpul să treacă şi pentru mine în acelaşi totdeauna?

A cunoaşte faptele e un mare avantaj şi nicidecum un dezavantaj, aşa cum spun unii, învăţaţi să judece, căci acolo se opreşte vederea lor şi puterea de penetrare. Temere mare pentru cei care cred că pot rezolva ceva spunând “să nu mai faci niciodată asta” sau “nu e bine să te bagi în asta”. Ei vor să elimine efectul, şi nu cauzele, fără să vrea să ştie dacă aceste cauze sunt dictate de cel ce primeşte sfaturi, de destin, deci de Divinitate sau de absurdele atacuri. O vorbă e uşor de aruncat, dar se ştie cât e de greu de a-i elimina efectele? De fapt şi cei care nu precupeţesc nimic, nici măcar sufletul lor şi pe al urmaşilor lor, folosesc aceeaşi “conştientizare” a faptelor, aceleaşi sfaturi, spre a da contur vinovăţiei celui nevinovat şi de a arăta că ei sunt nevinovaţi. Să poată oare să se ascundă aşa uşor sau sunt conştienţi că şu umbele lasă urme, încercând să îndepărteze pe cei care nu renunţă să vadă?

Taine noi este o continuare la Taine vechi. Chiar începutul acestora este întrepătruns, ca timp de desfăşurare cu timpul acelora, completându-le şi dându-le înţeles, căutând cauzele şi cauzatorii ce au rămas aproape, prea aproape ca să se elimine efectele sau să apară altele noi, cu urmări asemănătoare celor vechi. Din cunoaşterea faptelor este mai

* * * * * * *

Aproape, foarte aproape de adevăr. Dar la fel de aproape şi de epicentrul unora dintre cutremurele vechi. Cu aceste două tipuri de idei, care ele în sine pot fi titluri, a început timpul de la care am devenit şi eu părtaş la toate cele ce au urmat şi încă sunt în desfăşurare. Al doilea tip este o concluzie, pentru mine acum foarte firească extrasă din cele din primul tip. Sunau aşa: “Vreau ca tot răul să se oprească la mine”, “Până nu voi pleca de acolo nu mă pot elibera” şi “Voi fi cu adevărat liberă când x va muri”. De ce n-aş recunoaşte că am crezut la început că este o exagerare, dar, în acelaşi timp că nici o clipă nu m-a încercat ideea de judecată? Atunci adevărul a fost mărturisit, acum spun că într-adevăr a fost mărturisit.

* * * * * * *

Povestea vieţii o ştiu cu suficiente amănunte. Multe accente erau frapante. Relevante, din toată povestea erau câteva momente. Firesc, da, foarte firesc ar spune oricine. Dar ascensionalitatea intensităţii aceluiaşi eveniment nu putea fi trecut cu vederea. Cu modul meu de a privi o înşiruire de evenimente, moştenit din fizica experimentală, îmi era clar că totul converge spre punctul culminant, punct în care se schimbă totul. Ca să fie pe înţelesul multora, aş face o analogie cu un sistem arhicunoscut, un motor de autovehicul. Apare un defect, minor, după un şoc puternic. La prima cursă trece cu vederea modul de oprire, incorect al motirului. La o a doua cursă se întâmplă ca simultan să se termine şi carburantul, aşa că oprirea absurdă a motorului nu naşte nici o întrebare ci întrebarea este de ce s-a terminat combustibilul atât de repede. O altă cursă, ceva mai lungă este însoţită de peripeţii, de intervenţii în service, iar la oprirea motorului defectul minor a devenit major şi necesită o probă care să evidenţieze sau nu un defect major. Proba se termină dezastruos, defectul apare pregnant, fiind necesar a se mânui cu atenţie şi a se repara. Dar a se şi interveni pentru a schimba sau repara anumite alte piese, distruse de, să spunem, încălzirea exagerată a motorului. Era normal ca după repara-ţie să se plece din nou la drum. Şi motorul funcţiona fără reproş, doar teama celui de la volan de cine ştie ce şoc se mai simţea... Şocurile nu apăreau, dar la un moment dat au apărut vibraţii... În cursa aceasta, diagnosticul şi reparaţia nu mai era dat să o facă un mecanic ci a fost “căutat” un inginer... Inginerul nu mai putea, nu mai era normal să caute doar să înlăture efectele ci şi cauzele. Cum să fie altfel?

* * * * * * *

Cum să vrei să te laşi orbit când îi ştii pe ceilaţi că văd şi că tu eşti la fel ca ei? Cum să vrei să stai într-o închistare o viaţă întreagă şi cum să ştii cum este lumea când stai mai tot timpul în acea închistare? Cum să ştii cum este lumea, cu adevărat, când trăirile îţi sunt ţinute în acea închistare, iar viaţa socială este limitată ca timp şi spaţiu?

* * * * * * *

În viziunea mea, un atac energetic este produsul dintre o formă de energie subtilă (gând sau chiar sentiment) şi puterea de a concentra această energie într-o anumită formă, de către cel care o emite şi capacitatea de direcţionare a acesteia către o „ţintă”, care poate fi orice tip de formă de viaţă.

Nu numai oamenii pot fi sau sunt atacaţi energetic ci tot ceea ce însemnă sistem viu, (minerale, vegetale, animale şi oamenii) ori care lucrează cu energie (electrică sau combustibili), dar numai oamenii pot ataca pentru că numai omul posedă conştiinţă.

Sunt două tipuri de atacuri energetice pe care oamenii le fac:

1. Atacul energetic involuntar - omul nu conştientizează că acţiunea lui reprezintă un atac energetic asupra unui sistem viu. Sunt cazuri dese, persoana care atacă nu este neapărat atacatoare permanent.

2. Atacul energetic voluntar - omul conştientizează acţiunea pe care o face, asupra cui o face şi efectele pe care le generează acţiunea sa. Aceştia programează chiar ceea ce doreşte să obţină, programând rezultatele şi efectele. În funcţie de capacitatea de cuprindere a fenomenelor, efectele pot fi doar cele scontate (şi aceasta o fac cei cu o capacitate mare de analiză şi înţelegere) sau, pe lângă cele scontate, multe efecte colaterale, de multe ori devastatoare, chiar mai mari decât cele scontate.

Din primul caz fac parte oamenii care sunt „înzestraţi” de la naştere cu o putere de concentrare foarte mare a energiilor subtile şi nu conştientizează acest lucru şi produc efecte în planul fizic fără să îşi dea seama. Un exemplu ce poate fi dat rapid este deochiul: aceşti oameni, pot produce efecte şi asupra plantelor (ori se usucă, dacă energia subtilă emisă este malefică, ori se prinde orice floare pe care o plantează indiferent unde, dacă energia subtilă emisă este benefică).

Cazul al doilea este special, pentru că aici găsim oameni care au cunoştinţe despre energiile subtile, despre modul de formare, de concentrare şi de transmitere a acestora şi pot produce în mod voliţional efectele pe care le doresc.

Aici se încadrează două tipuri de oameni. Cei care folosesc aceste energii subtile şi execută atacuri energetice malefice care pot avea efecte asupra „ţintei” începând de la ameţeli, stări de vomă, stări de leşin, diminuarea energiei vitale, stări de somnolenţă, chiar adormirea „ţintei”, nervozitate, confuzie, “teleghidare” în fapte şi trăiri, îngrăşare sau slăbire (urâţire) şi chiar până la îmbolnăvirea gravă a „ţintei” care-i poate provoca decesul prin diferite forme, (accident cerebral, infarct, cancer etc.) şi cei care folosesc energiile subtile benefice pentru a proteja un sistem viu de atacurile cu energii subtile malefice, sau chiar pentru a anihila energiile malefice şi efectele acestora, fără însă a-l afecta pe atacator, nu pentru că nu ar putea ci pentru că nu aceasta le este menirea.

Aş vrea aici să las, direct înţeles, un advertisment: Cel care execută un atac energetic malefic asupra unui sistem viu, în mod voluntar, trebuie să ştie că, mai devreme sau mai târziu, efectele acelor energii se vor întoarce la el şi la urmaşii lui (până la aş şaptelea neam!) dar, amplificate ceea ce înseamnă că efectele asupra lui pot fi devastatoare, putându-i produce decesul instantaneu, misterios, sau un deces prin care se arată lumii adevărata-i faţă a vieţii. „Întotdeauna, ceea ce se semăna aceea se culege”, cu menţiunea că, „Atunci când se seamănă vânt, se va culege furtună”.

Formele „uşoare” de atacuri energetice involuntare, sunt: vorbele urâte, grosolane, jignirile, (prost, tâmpit etc.), mai „grave” invidia, ura şi voluntare „mai puternice”, blestemele. Acestea sunt doar câteva forme de atacuri energetice care sunt la în-demâna oricui.

De reţinut pentru toţi: Energia Iubirii topeşte orice tip de energie malefică, iar Lumina Divină o dezintegrează definitiv, în totalitate şi pentru totdeauna. Dăruind Iubire şi Lumină se va primi ceea ce s-a dăruit!

Pentru mine este arma cea mai puternică, arma cu care pot să ţin în frâu efectele grave ce pot să apară, mai ales cele care sunt, aşa cum am spus, efecte colaterale. În aceeaşi măsură, nefiind în acord cu natura divină a omului, reuşesc să reduc şi efectele scontate. Poate că sunt puţin în avantaj prin faptul că nu e uşor să fiu luat prin surprindere şi că ştiu că ceea ce va urma poate să înceapă mai repede decât s-a programat!

* * * * * * *

Cele ce se văd, se văd. Cele ce nu se văd nu înseamnă neapărat că nu se vad. Se vede orice, chiar şi prin transparenţă sau prin reflexie. O oglindă îl ajută pe cel de la volan să vadă ceea ce se întâmplă în spate fără a-şi întoarce capul. Pentru cel care poate să vadă bine în întuneric, detaliile pot să scape vederii, dar formele niciodată! Precum pe Pământ aşa şi în Cer...

* * * * * * *

De lungă durată a fost “ajutorul” permanent asupra vieţii. Dar unul în care apropierea era absolut necesară ca efectele să fie certe şi sigure. Şi nu a fost de un singur tip. Au fost cele de legare, ascunse sub nevinovate motivaţii de dorinţe împlinite, dar cele care trebuiau să ţină în frâu orice zvâcnire ce putea să rupă lanţurile, s-a sprijinit pe ceea ce ajungea, în formă fizică, să se integreze în structura ajutoratului. O formă uşor de tradus în realitate căci cine nu mănâncă sau nu bea?

Era totul limpede, clar şi frumos, pentru că totul se desfăşura în neştiinţă pentru cel ce aştepta, pândind, orice zvâcnire, orice mişcare în afara traiectoriei dorite. Era cu adevărat linişte, nu era liniştea dinaintea furtunii. Liniaritatea era ascendentă şi se încadra în tiparul de mult ştiut de Sine şi acum doar prindea contur fizic, real. Dar, crezând că normalitatea şi-a făcut apariţia, cum ar fi fost normal, s-a spus ceea ce nu se voia vreodată să se întâmple. Aşa s-a început furtuna. S-a început cu o rafală. Şi-ncă una. Şi-ncă una. Trebuiau toate să spună că ceea ce este nu este bine, trebuiau să arate că drumul nu este drum ci doar o ieşire în decor. Prima m-a surprins, reacţiile au arătat netemeinicia. A doua m-a avut ca instrument, cel ce face aşa cum se dorea. Cea de-a treia a fost colaterală, însă tot am fost instrument. M-a surprins si pe mine deşi chiar de la început am fost atenţionat de propriile-mi reacţii. Dar nu credeam că aşa e scenariul ce trebuia să mă aibă ca rol: violenţa. Că prima nu a avut forma “cerută” este doar “meritul” Sinelui şi a egoului stăpânit. Că a doua a fost manifestată într-o formă interpretabilă este meritul celor trimişi să ne ocrotească, ei deturnând forma “cerută” spre un alt plan, care nefiind nou, nu şi-a făcut pe deplin efectul. Iar cea de-a treia a fost să se manifeste altfel pentru că cineva, neştiut, “neprogramat”, a acţionat conform a ceea ce avea de alţii “programat”. Dar, chiar aşa, fără ca acţiunile să fie directe, trebuia să se considere ca şi cum ar fi fost directe. Aceasta a fost prima “înfruntare” cu noua “forţare” ca replică a noii “sforţări”. Şi, cu toate acestea, nu s-a înregistrat “reacţia” care să strivească drumul, fără a fi îndeplinită şi o altă con-diţie: depărtarea fizică respectiv apropierea pentru a se continua lucrarea veche. De-abia când normalul a dus să se îndeplinească şi această condiţie, a început reacţia. Reacţie care nu prea era conformă cu “lecţia” ce fusese impusă, ce trebuia să fie învăţată temeinic.

Înspre al doisprezecelea ceas

Azi îmi este uşor să privesc în urmă. Nu pot să spun totuşi că, atunci când au fost întâmplate şi trăite aceste “întâmplările” despre care scriu acum, mi-a fost uşor, că eram la fel de liniştit ca şi acum. Liniştea de acum nu reprezintă nicidecum pasivitate. A venit pas cu pas, călire în luptă fiind dintr-un anumit punct de vedere, dar pe de altă parte această linişte vine din desluşirile informaţiilor ce mi-au venit pe diverse căi: astrale, înţelegerea obişnuinţelor, înţelegerea comportamentelor, senzaţiilor şi trăirilor celor ce le aveau, unde şi când le aveau, decodarea viselor, altele decât cele personale, timbre vocale şi schimbarea acestora, şi, nu în ultimul rând, vorbe spuse, aproape fără suflare. Cine poate să nege faptul spusele din popor: “Copiii, beţivanii şi nebunii spun totdeauna adevărul” şi “Gura păcătosului adevăr grăieşte”?

Dacă aş face o listă doar a acestor vorbe, ar fi uşor de arătat drumul spre cine trebuie arătat ca vinovat principal de multe situaţii ce nu se pot încadra în normal, de multe situaţii ce par desprinse din poveştile în care coşmarul a dat subiectul. Nu este însă cazul să merg pe această linie deoarece în lupta aceasta am fost chemat, dinspre omul-victimă şi trimis de Cel care ne îndrumă drumurile, nu pentru a arăta cine şi ce face, ci pentru a-i fi aliat în lupta sa de a anula şi anihila, pentru el şi pentru viitor, efectele, pentru împlinirea sa întru arătarea adevăratei feţe şi a scânteii divine cu care a venit în această lume, într-un loc în care “nu avea ce să caute”. I-a fost dorinţă de salt evolutiv şi în această fiinţare ştia că are de împlinit şi acest salt şi o menire divină. Alianţa, pecetluită de o “nuntă a sufletelor” nu era ceva ce s-a ivit prin legea hazardului ci o realitate pe care o ştia, ce Sinele său Superior o căuta, simţind că se apropie al doisprezecelea ceas, clipa adevărului şi a drumului adevărat.

* * * * * * *

Sunt un luptător, structura mea astrală nu mi-o pot nega, căci ea transpare şi în ceea ce sunt aici. Aş spune un războinic acolo, dar nu aş vrea să se înţeleagă faptul că sunt iubitor şi doritor de războaie, că îmi place să le caut şi să le pornesc pentru că altceva nu am de făcut. Sunt un războinic în virtutea faptului că doar anihilarea mea totală m-ar face să nu mai lupt. Anihilarea, căci nici prizonieratului nu i-aş ceda lupta, chiar lupta cu mâna goală. Luptele m-au surprins cu pieptul gol, de multe ori, fără nici un scut de protecţie. Am luat şi lovituri, am simţit durerile din plin, dar erau necesare ca să pot accepta, înţelege şi privi cu seninătate realitatea. Dar si pentru a-mi duce propria evoluţie acolo unde am spus că mi-o voi duce.

Sunt un luptător ce nu-şi ţine sabia în teacă spre a nu fi văzută. Dar sunt un luptător cu sabia, nu mi-i drag nici şişul, nici suliţa, nici halebarda. Sabia este cea mai dreaptă, nu se ascunde, nu loveşte şi în altă parte, lupta se dă faţă în faţă, cinstit. Dar sunt un luptător care nu face parte dintr-o armată, ca un lup în haită, ci ca un lup alb, de unul singur. De aceea a trebuit să fac şi ceea ce face un luptător de unul singur, în lipsa structurii de comandă: să îmi adun informaţia şi să-mi fac strategia. Din această a doua latură, din această necesitate, sunt aici, cel ce sunt, atent la toate şi cu o memorie extinsă până la cele mai mici detalii. Doar aşa pot să nu mă trezesc, permanent pus în faţa unor situaţii neprevăzute. Iar informaţiile, care vin permanent, pe cale directă ori, în caz de necesitate de acolo de unde mulţi îşi doresc să le aibă. Şi pentru a putea duce lupta, toate aceste informaţii trebuie să le prelucrez, să-mi pot extrage esenţa şi ideile cele mai utile luptei, pentru că tocmai de aici se pregăteşte victoria. Cum viaţa este dinamică, şi informaţiile vin permanent, şi strategia se poate schimba. Nu se schimbă însă motivul, motivaţia şi ţelul luptei.

Pentru tot acest fel de a fi trebuie să îndur, ca om, afirmaţii nu tocmai conforme cu adevărul. Căci această lume omenească a fost infectată de unii, cu bună ştiinţă, înspre folos al propriei persoane, cu idei otrăvite. Chiar dacă trebuiau şi ei să fie luptători pentru cauza adevărului, s-au mutat cu unele idei în tabăra cealaltă, găsind acolo o modalitate prin care să-şi satisfacă ego-ul prea mult crescut: a nu pleca din luptă „cu coada între picioare”, a nu trăda, au tradus ei prin a nu accepta bărbăteşte o anumită situaţie. Este şi ideea folosită de ceilalţi pentru a îngenunchea şi a câstiga, uşor, o luptă. Sau de a o câştiga înainte de a începe. Ei, da, acestei idei, bine şlefuite, nu îi cedez, prefer ironice vorbe: N-ai să accepţi niciodată, Nu poţi accepta bărbăteşte şi să pleci, N-ai să pleci niciodată. Şi cu toată ironia şi răutatea din ele, am învăţat că nu mă pot cutremura la prima rafală de vânt, că nu este nedemn să-ţi duci menirea la bun sfârşit şi că, şi aici, ca şi Acolo, există doar o singură cale ce mă poate împiedica să-mi ţin legămintele: moartea mea! Iar victoria înseamnă nu moartea agresorului ci aducerea lui pe drumul cel bun, cel dat de Dumnezeu oamenilor, chiar şi lui înainte de a se deda la pactul cu cel opus vieţii adevărate. Orice altceva nu mă poate opri: frigul, foamea, sărăcia, însingurarea. Lupta, din momentul în care a început nu se poate să se oprească până la final. Accept doar armistiţiile cu durată fixată.

* * * * * * *

Nu sunt la prima luptă. Nici la prima luptă în care sunt direct implicat nu sunt. Căci trebuie să spun că prima mea luptă de care am fost conştient, venind din lumea materială în care totul era explicabil prin ceea ce mi se părea a fi simplu pentru cei care au învăţat conceptele acelei ştiinţe, a fost chiar o luptă a mea. Acea luptă nu a fost scurtă, şi nu a fost scurtă pentru că eu am lăsat să fie atât de lungă, prin modul în care am abordat-o. Nici semnele nu le-am vrut ca fiind de luat în seamă. Mi se părea că totul este omenesc şi că omeneasca realitate putea să rezolve totul. Şi de aceea acea primă luptă a fost una în care am fost tăvălit rău de tot. O luptă de ucenicie, în care am învăţat tehnici de luptă, metode de a găsi esenţa informaţiilor şi totodată prima dată când informaţia mi-a provenit de altundeva, cu lux de amănunte pământene, căci altfel niciodată nu aş fi putut să o aflu. Căci de amănunte nu pun problema, acelea şi acum cred unii că sunt închise între patru pereţi.

Începusem lupta cu o eroare. Chiar şi primii paşi în acea luptă îi consideram greşiţi. În timpul de aici această ambiguitate a ţinut un an fără trei zile. Trei ore au schimbat mai mult decât atâtea trecute. Trei ore în care a curs, pentru prima dată filmul vieţii din viitor. Din tot ceea ce a fost să văd atunci, doar o singură “realitate” este altfel. Dar faptul că regăsesc momentele anterioare acelei “realităţi”, îmi lasă întreagă şi fără îndoieli acea informaţie.

Mi-a trebuit mult ca să mă înţeleg pe cel care eram, faţă de cel care a fost. De n-aş mai fi opus gândul, înfierbântarea şi ascultarea cuvinte-lor otrăvite, timpul nu se scurgea împotriva mea şi nu trebuia acum să lupt cu ceea ce singur mi-am făcut să am. Când am abordat lupta către sensul şi motivul ei normal a trebuit să treacă puţin timp ca să se înţeleagă cine a pierdut. N-am fost eu, şi realitatea ce i-a urmat a arătat tot.

Lupte pentru alţii au mai urmat, şi unde a fost să ajungă, pentru cei care voiau să ajungă, o pot spune ei. Oricum nu e aici cazul de a discuta despre acestea. Căci aici este vorba de alte lupte.

Am mai avut o luptă. O luptă mult mai uşoară, pe planul pe care puţini vor să îl vadă. Pe planul omului pot mulţi să mă privească de sus şi să îmi spună asta s-o crezi tu!, aşa cum mi s-a spus deja. Eu nu vreau să le iau dreptul de a avea o opinie, ştiu doar că îmi este rezervat dreptul de a fi cel care la urmă nu plânge. Rostul şi rolul meu de om mi l-am înţeles şi, firesc, în întregime, mi l-am asumat. Poate că mă repet în idei, dar chiar trebuie să spun că mi l-am asumat împtriva a ceea ce cred toţi că este omeneşte asumabil. După ei poate să se numească o mare nebunie sau o mare prostie.

A fost o luptă simplă, o luptă uşoară, chiar ţelul era uşor de atins. Acel ţel a fost atins. Intr-atât era rolul meu, pentru că din acel moment trebuia să predau ştacheta celui care avea de dus lupta sa. În acea luptă am avut şansa să verific învăţăturile luptei de dinainte şi să mă pre-gătesc pentru cea care mi-o ştiam că va fi împlinitoare, în Cer şi precum în Cer aşa şi pre Pământ. Începutul i-l ştiu, părea chiar şi că s-a ratat de două ori începutul. Însă nu e nimic întâmplător că omniprezentul trei din viaţa mea şi-a făcut şi atunci (re)simţită prezenţa. Şi într-o zi rezonantă, ce nu are cum să fie uitată decenii de acum încolo, ea a început. Şi declanşarea ei a avut nouă săptămâni de pregătire...

* * * * * * *

Trebuia toate acestea spuse înainte de toate. Căci ele nu sunt nici rânduri în plus, nici laudă, nici mândrie. Ele fac parte dint toate cele care au împins acele ceasului spre cel de-al doisprezecelea ceas, când vor bate clopotele în locul gongului. Căci doar clopotele, prin dangătul lor pot arăta importanţa, acolo sus, a victoriei.

Par momente critice că se întâmplă, unii deja se pregătesc să-şi sărbătorească victoria. Victoria ruperii unei alianţe. Dacă asta ar fi ceea ce trebuie să fie, nu m-aş pune de-a curmezişul. Dar nu pot să nu observ că nu este deloc o victorie spre binele celui predestinat să câştige. Uşor îmi este dat să înţeleg că nu este decât un ic pus într-o despicătură ce este bătut noapte de noapte (deşi mai complet este să spun somn de somn) ca să se ajungă la punctul de ruptură. Dar cine e atât de sigur pe el că un ic nu sare chiar înspre cel care îl bate, tocmai când crede că e bine bătut?

Percep gândurile şi le înţeleg sensurile nerostite. Le înţeleg şi motivele. Le văd însă rotindu-se într-un sens giratoriu. Un sens giratoriu cu o ieşire înspre trecut. Doar că acel trecut a trecut şi momentul prezentului îl pune sub auspiciile irealismului. De fapt această împingere spre trecut îmi arată cât de absurd este jocul din umbră. Pentru că, realizând că ceea ce s-a dorit nu se mai poate împlini de vreme ce până acum nu s-a împlinit, aparent cu scop nobil, se pune la dispoziţie un suflet spre a fi sacrificat. Nici un sacrificiu însă nu poate schimba ce-ea ce s-a făcut cândva, ceea ce cândva s-a dărâmat nu mai poate fi reparat.

Percep gândurile şi înţelesurile şi esenţa. Dacă n-ar fi să-mi pese, aş face un pas înapoi. Ştiu însă ceva: la toate câteam spus ceva mai înainte, există o forţă mai mare. Vorbele spuse. Spuse nu doar o dată, spuse cu voce tare, spuse ca şi crez ca şi ţel. Vorbele rostite au o putere mare, mult mai mare decât gândurile. Efectele ar fi devastatoare, căci, din momentul în care au fost rostite, au creat un câmp care, cu fiecare rostire, a ajuns să aibă consistenţa existenţei. Doar consumarea acestei existenţe poate elibera. Altfel generează o suferinţă ce nu poate fi diminuată în nici un fel. Până la urmă nici vorba (care aici, din motive obiective o reduc parţial) ...pun în braţe şi apoi plec! conţine exact acest adevăr imposibil de distrus, chiar fiind imposibil de înţeles!

Orizonturi întunecate

Dacă faptele vieţii erau acelea care schimbau seninul orizontului în întunecime, era normal să privesc înspre fapte, căci doar faptele puteau desluşi misterul. Dar când orizontul este senin până în ultimul moment şi dintr-o dată, cu explicaţii ce veneau după ce cu abia ore în urmă ele nu-şi aveau esenţă, fiind concluzii, hotărâri, fapte şi trăiri opuse, poate cineva să le treacă spre sens normal? Şi dacă se admite în primul moment normalitatea, nu este greu, pe măsură ce trece timpul să nu se reia firul vieţii pentru a înţelege nodul. Şi cum să nu se vadă că un nod s-a înfăşurat pe acel fir, nefiind vorba de înnodarea firului, când după momentul apariţiei primului nod au mai apărut, din senin, fără motive, alte noduri? Se voiau a fi noduri gordiene, însă când au dispărut suflând mai puternic peste ele, precum zboară orice scamă, poţi nega întrebarea ce trece oricui prin minte?

Aşa a început seria de întrebări. Seria de întrebări ce mi-a deschis “apetitul ” spre informaţii care să confirme sau să infirme informaţiile ce le primisem, omeneşte, cât se poate de normal. Abia atunci, ceea ce se conturase din alte contraste ce arătau marea diferenţă între ce se voia percepe şi realitatea verificabilă, am început să caut cât de exagerate erau spusele. “Până nu voi pleca de acolo nu mă pot elibera! ” a fost prima “exagerare ” ce s-a relevat a fi dur şi de netăgăduit adevăr. Pentru un om ce avea decenii de trecere prin viaţă, se poate spune, de către oricine, că nu este posibil, nu este normal, a sta sub controlul unui “orar de viaţă socială ”, decât dacă nu cumva viaţa se desfăşoară într-o interdicţie impusă de fapte antisociale, adică o viaţă de deţinut. Căci el, doar el, trebuie să dea raportul şi despre faptele din timpul acestui orar şi, mai mult, să fie oricând de găsit informativ, pentru a se putea exercita controlul asupra lui. Planul subtil nu este decât o transpunere a planului real, de fapt este baza planului real, căci planul real este modelat, înainte de toate, prin gând. Şi, aşa, viaţa bate, prin absurd, orice film de groază. Sau bate orice piesă de teatru absurd.

Nu este necesar să se discute de ce s-a ajuns în postura de deţinut. Mai degrabă cum s-a ajuns în postura de deţinut urmărit ca şi unul deosebit de periculos? Răspunsul nu acum se poate ta, căci la sfârşit se va regăsi inclus în ceea ce va însemna “În sfârşit, viaţa...”.

În timpul studiilor de master la facultatea de drept, discutam şi despre verdicte şi condamnări absurde, altele decât cele date de erorile juduciare. Printre ele a fost un caz (şi am să-l caut, ori să mi-l amintesc cu lux de amănunte) în care chiar judecătorul fusese făptaşul infracţiunii şi găsise un ţap ispăşitor pe care l-a condamnat cu maximă severitate... Faptul că pe patul de moarte judecătorul a spus adevărul, nu a mai schimbat cu nimic starea deţinutului care a fost eliberat după ce ani mulţi şi i-a petrecut în celulă.

Readucând în discuţie planul subtil şi planul real, nu este greu de a trage cu ochiul la unele ţări care vor să folosească tehnologia nouă în planul controlului foştilor deţinuţi şi Anglia a dat tonul: implantarea de CIP-uri în organismul foştilor deţinuţi periculoşi, care, dau localizarea exactă a acestora, prin sem-nalele emise, folosind ca sursă de energie chiar bio-energia acestora. Atunci, în planul subtil, unde totul se poate modela şi “emiţătorul” funcţionează permanent, mai ales că e vorba de puţini deţinuţi, de ce ar fi greu ca un singur “monitor” să ţină sub observaţie şi control trei-patru persoane? Doar puterea acestora de a realiza monitorizarea şi controlul poate opri sau denatura informaţia emisă. Analogia nu este întâmplătoare şi va reveni în discuţie.

În aceeaşi idee, analogia cu deţinuţii mai dă o explicaţie: deţinutul care nu are o nici o vinovăţie care să justifice pedeapsa şi care ar putea să caute să schimbe ceva, este izolat de toţi; este izolat de cei care i-ar putea trezi interesul de a găsi adevăratul vinovat, izolat de cei care l-ar putea ajuta să evadeze. Şi mai comod este ca el să facă în aşa fel încât, prin faptele sale, să nu fie considerat demn de ajutor, să îndepărteze pe cel care l-ar putea ajuta, să ceară celui care l-ar putea ajuta să se îndepărteze de el, eventual să-l considere vinovat că în căutarea adevărului este vinovat pentru că îşi îndreaptă privirea în altă parte, sau că această căutare îi îngrădeşte lui, ca deţinut, adevărata libertate. Iar dacă totuşi cineva se încumetă să facă acest lucru, cel care nu se opreşte în căutarea vinovatului şi a soluţiilor de eliberare a nevinovatului ori să se discrediteze în faţa deţinutului sau (dacă se poate şi) în faţa altora, iar în caz de toate acestea nu pot fi făcute viabile, încarcerarea sa, în aşa fel încât să-i fie restrânsă libertatea de acţiune şi eventual să i se poată impună un control. Este chiar de domeniul fantasticului această analogie? Nu cumva asta se întâmplă şi în real? Şi cum răspunsul e uşor de găsit, căci este doar afirmativ, ce motive ar fi să nu se transfere şi în subtil?

Analogia nu este deloc departe de adevăr. Pentru că, în multe aspecte, paralelismul era şi încă este atât de evident, încât întrebarea: Este om, matur, liber în a-şi hotărî viaţa, sau un deţinut care trebuie să dea raportul pentru fiecare faptă şi poate pentru fiecare gând? nu putea fi ocolită, de mine dar şi de alţii, alţii care erau împărţiţi în două categorii: una mare care trata problema cu ironie sau dispreţ (mai mult sau mai puţin arătate) şi alţii care se îngrijorau de toate acestea. Se mai poate vorbi şi de indivizi, care încercau să profite de toate acestea, pentru a se folosi de “victimă” în scopul satisfacerii temporare a unor necesităţi, tocmai pentru că în asemenea situaţie ei, care în esenţă erau lipsiţi de scrupule, scăpau de vinovăţia faptelor. Lângă omul condamnat la o asemenea viaţă fiind, sau fiind într-o comunicare cvasipermanentă, mi-a fost dat să percep realitatea, cum s-ar spune, pe propria piele. Au perceput-o şi alţii, în mai puţinul timp ce l-au avut în a-i sta în apropiere, la o scală proporţională cu timpul.

În structura sa, omul are, aşa cum se cunoaşte şi în psihologie dar şi în parapsihologie, trei nivele de manifestare a conştiinţei: inconştientul, subconştientul şi conştientul. Profunzimea mare a inconştientului, legătura acestuia cu structura divină a omului, îl lasă depozitarul adevărului suprem despre viaţă, despre viaţa individului ce-l găzduieşte şi prin care se manifestă. Subconştientul este locul în care se manifestă, în mod normal corelarea adevărului suprem cu informaţiile conştientului; în cazul în care se iese din normal, în subconştient corelarea este de fapt un război între adevărul suprem şi informaţiile care sunt percepute eronat, controlat, deformat, de către conştient, care, la suprafaţă fiind, “în bătaia vântului”, poate fi în toate felurile pus pe alte repere. Aici, la nivelul subconştientului se poate să se inducă sau apare ca şi consecinţă un blocaj prin care individul pierde noţiunea de normal, pierde înţelesurile faptelor altora, le denaturează şi le falsifică. Dacă în terapiile spirituale se pune accentul pe “perderea luminii”, rar se dă adevăratul înţeles, căci nu e vorba doar de pierderea contactului cu divinitatea ci şi de blocarea legăturilor dintre eu-ri. Religios, această problemă o rezolvă slujbele de dezlegare dar mai ales moliftele. Când se spune despre răul trimis sau venit să “vatămi şi schimbi mintea omenească”, referirea se face tocmai la acest nivel al subconştientului, mintea. Cereţi sau rugaţi pe un om afectat, cu un asemenea comportament să accepte citirea celor trei molifte şi vă veţi convinge câtă receptivitate are ideea! Mai mult decât atât, discutaţi cu cineva care are înţelesul celor trei nivele de conştiinţă, cunoscându-i mai multe momente din viaţă, şi veţi fi pe deplin convins cât de mult va duce ideea că totul este o manifestare a sufletului (a inconştientului) negând toate celelate manifestări anterioare, considerând ca o normalitate această negare, considerând anormale celelalte manifestări iar manifestarea acelor momente ca fiind singura realistă. Abordaţi ideea şi când se reintră cât de cât în normal şi veţi constata că nu se mai neagă nici trăirile vechi, care au nota normalităţii dar nici manifestările din perioada “crizelor” şi diferenţa va fi vizibilă chiar şi pentru cei care nu au nici un interes să vadă aşa ceva. Spusa că omul în asemenea situaţii este “inconştient” ar fi bine să se înţeleagă prin “lipsa legăturii cu inconştientul”.

Din toate aceste forme de manifestare este de înţeles de ce nu este greu a se vorbi de o agresiune psihică, de un atac psihic.

* * * * * * *

Oamenii sunt legaţi prin câmpuri energetice şi gânduri. Aceasta explică faptul că agresiunile psihice sunt făcute şi inconştient. Oamenii încă nu şi-au dat seama de puterea gândirii. Ei nu ştiu, dar creează ceva ce are o viaţă proprie în natură. Ceva ce nu se distruge, rămâne mereu în apropiere şi influenţează toate planurile vieţii. Chiar şi emiterea de gânduri negative au efect nociv asupra celui care le emite căci ele se vor întoarce într-un fel sau altul de unde au plecat şi mult amplificate în puterea lor negativă, fiindcă în călatoria sa gândul negativ captează şi alte gânduri negative de vibraţie joasă.

Gândurile negative de invidie, gelozie, ură, mânie, bârfă, blesteme, farmece, toate nemulţumirile au vibraţii de frecvenţă joasă. Acest câmp concentrează mai multă energie negativă din mediul înconjurător şi radiază particulele negative, încărcând negativ pe toţi şi tot ce îl înconjoară. Ori de câte ori se doreşte ceva foarte mult, el se construieşte mai întâi pe plan mental. Orice gând distrugător, adica negativ, începe să existe la acel nivel de vibraţii joase.

Gândurile pozitive de pace, dragoste, bucurie, calmează, echilibrează fizic şi psihic, ajută să se comunice mai bine, să se reuşească în rezolvarea problemelor, să fie văzut viitorul cu optimism, chiar şi având unele greutăţi în viaţă. Ajută la a menţine structura câmpului energetic, primită prin naştere, într-un echilibru armonios, la păstrarea sănătăţii corpului fizic şi la trecerea mai uşoară prin toate încercările vieţii. Gândurile pozitive vibrează la un nivel înalt şi ridică în plan spiritual. Ajută la realizarea ca om şi în toate celelalte planuri: fizic, psihic, material şi psiho-emoţional. Din păcate ele se amplifică mai puţin în mediul înconjurător la întoarcerea către emitent, ba chiar diminueză dacă în jur sunt “vampiri de energie pozitivă”, astfel că uneori doar Divinitatea răsplăteşte această emisie de gânduri pozitive.

Formele-gând, plutind prin spaţiu, influenţează alte fiinţe vii, le poate afecta sau îngreuna starea celor din apropiere, de acasă, de la serviciu, în mijloacele de transport, chiar pe stradă, şi oriunde se află omul.

În vremurile de astăzi nu mai este elegant să se lovească cu pumnul sau cu bâta pentru satisfacerea intereselor. În schimb, a luat o amploare greu de controlat atacul psihic. Acesta izvorăşte din adâncul sentimentelor de ură, invidie, răzbunare sau, pur şi simplu, din setea de a provoca răul cuiva, fără riscul ca agresorul să fie descoperit şi pedepsit. Poate fi direct sau indirect. Poate fi ziua sau noaptea (în somn), când omul este mai deschis energetic şi nu se poate proteja conştient. Poate fi provocat de una sau mai multe persoane, poate fi intenţionat sau nu, organizat sau nu. Trimis de rude, vecini, duşmani sau de oameni străini (vrăjitori). Poate fi îndreptat asupra unei persoane, a unei colectivitati sau a unei comunităţi, asupra faptelor sau evenimenteler la care participă cel atacat.

Atacul psihic provoacă dezechilibru pe toate planurile, acutizează afecţiunile cronice, pot să apară afecţiuni noi, schimbă comportamentul, duce la discomfort total. Dacă omul nu iese repede de sub atacul energetic, starea lui se agravează mai profund, chiar poate duce la dezvoltarea tumorilor şi la moarte.

* * * * * * *

Am punctat succint ideea de atac psihic. Pentru că este nevoie de a dezvolta ideea, fiind argumentată şi la rândul ei argumentează fapte şi comportamente.

* * * * * * *

Şi totuşi sufletul, lovit, parţial furat, îşi manifestă adevărul. Omul, în afara stărilor de criză, dezvoltă o atitudine duplicita-ă, trăind sincer ceea ce îi este dat, însă minţind pe agresor, pe cel care controlează şi monitorizează. Se comunică locaţii diferite, fapte diferite, motive diferite, se inventează o poves-te care place agresorului pentru a-i adormi vigilenţa. Pentru că altfel de ar fi, inconştientul ştie la ce se poate aştepta. Copilul care face altfel decât vor părinţii, de frică, minte. Îi e frică de a fi certat, de a fi pedepsit fizic. Şi omul matur face la fel, sufletul fiind cel care guvernează şi dictează această alterare a comportamentului, din instinct de apărare, chiar dacă ştie că bătaia nu mai este posibilă (uneori însă există), dar alte pedepse fiind şi mai dureroase.

Şi oare cine vrea să stea o clipă să se gândească la faptul că totul se întâmplă doar pentru că orice om vrea să trăiască în libertatea pe care nici Dumnezeu nu vrea să i-o îngrădească ci doar unii oameni care se cred mai presus de Dumnezeu, motivându-şi comportamentele prin faptul că ei deţin Marele Adevăr prin însăşi faptul că există sau prin faptul că sunt ascendenţi ai victimei?

* * * * * * *

Dreptul de a alege e al oamenilor. Justiţia Divină dă acest drept, dar nu disculpă. Vor trece ani, taine noi vor deveni taine vechi; poate şapte ani, poate mai mulţi, poate mai puţini. Aduce se va simţi şi resimţi totul. Atunci se vor căuta cu adevărat soluţiile. Dar atunci, în târziul anilor trecuţi, se va realiza că procesul acum deja este judecat şi nu există nici o cale excepţională: nici Contestaţia în anulare, nici Revizuirea. Şi nici premierea pentru alegerea unei pedepse mai mari. Cerurile dau omului, după ce judecata se face, libertatea de a face, din cele ce nu îl aduc iarăşi la judecată, orice. Peste ani, o altă carte, cu alte taine vechi, se va scrie. Atunci ştiu că voi scrie şi despre un final fericit. Până atunci însă cuazele vor produce efectele neştiute omului. Şi nu doar lui, şi celor de după el. Nedrept se poate spune, despre Justiţia Divină. Nedrept, da, dar doar du-pă înţelesurile omului de aici, de acum...