sâmbătă, 10 noiembrie 2012

Azi totul se cumpără...

Sub ochii noştri se dezvoltă clar, cert, fără dubii o filozofie şi o concepţie nouă. E nouă prin faptul că totul se reduce, fără remuşcări, la un simplu calcul matematic: investiţie şi profit.
E o lege foarte bună când e vorba de comerţ, nimeni nu o poate contesta, doar limitele i se pot pune în discuţie. Când am realizat că această nouă concepţie domină, fiind cea mai întâlnită la parcă toată lumea, am rostit atât de tare de cred că s-a auzit în Ceruri: ”Am trăit să o vad şi pe asta! Asta mai lipsea!”...
E o lege bună pentru comerţ dar viaţa în sine ar trebui plasată în această sferă ambiguă? Dar cum vremurile sunt tulburi şi lumea se schimbă pe zi ce trece, omul nu mai face distincţii, confundând de multe ori căminul propriu, casa proprie, cu locul de munca, s-a ajuns ca acestă nouă lege să fie prezentă pretutindeni. “Nimic nu se primeşte, nimic nu se dă, ci totul se cumpara”, răsuna de cele mai multe ori în capul oricărui om… “totul e pe bani”! Chiar dacă e bine ştiut că banul este cel făcut de om şi nici un om nu este făcut de ban, totul la asta se rezumă. Omul, în loc să ia măsuri în revenirea pe calea normalităţii, a adoptat întru totul această concepţie, cu rol de lege, tot mai mult, şi mai mult, în viaţa sa.
Dacă până la invenţia banului comerţul se făcea sub aprenta trocului, schimb pe schimb, odată cu invenţia banului, omul a fost prins în capcana întinsă de pofta de bani, de mai mulţi bani. Câti în ziua de astăzi sunt auziţi spunând că-şi au viaţa în făgaşul normal, că au tot ce le este necesar vieţii, că nu duc lipsă de nimic, că sunt multumiţi de ceea ce au făcut, de ceea ce sunt şi de ceea ce fac? Să recunoaştem, sunt mult prea puţini pentru a fi găsiţi. Toată lumea se plânge că banii sunt puţini şi că viaţa e grea.
Niciodata viata nu a fost aşa cum omul a visat-o. Niciodată nu a fost, şi nici nu va fi, căci daca ar fi atunci nu ar mai avea culoare şi omul nu ar mai şti cu adevărat să se bucure pentru micile bucurii ale vieţii. Ar fi prea mare monotonia zilnică.
Odată cu invenţia sa, banul a adus omului un nou viciu şi o nouă dependenţă. Însă fenomenul acesta se pare că este din ce în ce mai predominant şi a atins cote inimaginabil de mari. Mai nou şi în dragoste a prins rădăcini şi a pervertit-o în aşa fel încât dragostea autentică, ceea în care cealaltă persoană e cea importantă, aporape că s-a pierdut. E greu să se mai găsească persoane care să iubească dezinteresat şi care cred în puterea dragostei, putere care poate schimba o persoană persoană. E greu să se mai găsească acele persoane dispuse să se sacrifice pentru binele celuilalt. E greu să se mai găsească persoane care să investească fără a avea gândul la garanţia profitului. E greu să se gasească persoane care să Iubească. Şi, cu tristeţe, cu durere, a venit vremea să spunem că şi iubirea se cumpără –  văzând ce se petrece în jur. Şi dragostea are un preţ. Cu toate că mie îmi vine foarte greu să spun asta, căci o sămânţă de îndoiala totuşi mai am în mine, dar se pare că asta e realitatea.
Cu mai mult de zece ani în urmă, o bună prietenă din altă ţară ne spunea o povestioară. Mi-am amintit-o şi de la ea a pornit ideea să şi scriu despre această realitate actuală a lumii... “Într-o zi cineva se duce la un magazine de seminte, voind să-şi aibă în casă o anumită floare. Intrând în magazin, a fost întâmpinat cu mare căldura de angajaţi care i-au prezentat felurite soiuri rare pe care ei le aveau la vânzare. Nici una nu era cea pe care o căuta. Dar, pe unul din rafurile magazinului, vede un vas plin cu pământ. De curiozitate întreabă personalul magazinului ce e în acel vas. Primeste un raspuns ciudat: Acest vas este plin cu pământ gol deoarece în el, cel care cumpăra acel vas, sădeşte sămânţa iubiri care, în funcţie de câtă atenţie şi grijă primeşte, încolţeşte, înfloreşte şi face seminţe. Se întristează la acest răspuns, fiindcă el căuta dragostea deja înflorită, frumos aranjată şi pregătită. El dorea să găsescă dragostea pe care vroia să o cumpere cu bani.”
Tâlcul este simplu: Noi suntem pământul în care sădim dragostea. În funcţie de câtă dragoste oferim celorlalţi, floarea care va creşte şi va înflori, va fi frumoasă, mare sau nicidecum. Omul de multe ori aşteaptă să primească dragoste fără ca să facă sacrifici şi să îndure aşteptarea. Banii nu pot cumpăra sentimente, mulţumire sufletească– e o lege . Banii pot cumpăra doar admiraţie şi dorinţa de a nu duce grija zilei de mâine , banii pot cumpăra şi constrânge, dar nu pot aduce fericirea adevărată. Azi iată ca dragostea se cumpără şi se vinde. Însa acea dragoste este una sterilă.
E adevărat că bani din totdeauna au fost un criteriu de alegere şi de departajare, dar mulţumirea sufletească nu se poate cumpăra cu bani. Lucrurile cu adevărat meritorii sufleteşte se dobândesc altfel. Creşterea reprezintă timpul iar omul reprezintă obiectul ficţional de şlefuire. Cum poate un om să îşi arate sinceritatea şi adevărata sa faţă dacă nu în momentele grele, când toată lumea pleaca. E greu de evaluat aceste momente dar nu imposibil. Mereu este loc de mai rău dar aceste moment sunt cele care şlefuiesc cel mai bine caracterul omenesc şi imlicit inima sa, făcând-o sinceră şi senină. Un lucru nobil, foarte rar, este acela de a fi lângă un om atunci când îi este foarte greu şi este criticat, este lovit de toţi. Nimeni nu este obligat să o facă, poate găsi vinovăţie tocmai celui lovit, dar dacă o face devine un om nobil. Dragostea , căci despre asta vorbesc aici, a ajuns să fie atât de mult distanţată de adevărata ei identitate, încât mai spun o dată, accetuând, este rară dragostea autentică.
Cine se lasă atras de dragostea pe bani acela îşi aprinde singur paiele remuşcărillor eterne. Aşa cum banii se devalorizează, tot aşa dragostea îşi arată adevăratul ei preţ. De cele mai multe ori omul rămâne dezamăgit de dragostea sincera ce este pregătit să o dea cuiva, deoarece acel cineva refuză să o primească şi să o sadeasca alături de căldura dragostei sale. Această dezamăgie nu trebuie decât să-l facă şi mai puternic, şi mai pregătit să ofere atenţie celorlalţi. Acea dragoste cumpărată, de fapt nu se cheamă dragoste, ci vicu, dorinţa de a avea un nume, de a poseda ceva, de a avea putere şi de a fi privit în alt mod decât a fost până în momentul achiziţiei. Se prea poate, ca nefiind atent la ceea ce îşi doreşte, omul să vrea ceva ce este, de fapt altceva. Ceva ce poate printr-o comparaţie se înţelege mai bine: dragostea e ca un umeraş. Pe el încap doar două lucruri diferite: sacoul şi pantalonii, lucruri ce se completează una pe cealaltă şi care una fără cealaltă nu au valoare autentică, una fără cealaltă reprezintă jumătate de măsură, o pervertire.
Dragostea se poate până la urmă cumpăra cu bani?
Voi ce dragoste sunteţi dispuşi să daţi şi să primiţi?
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...