sâmbătă, 14 aprilie 2012

Taine vechi

Privind imaginile umbrelor
Marile întrebări sunt, contrar a ceea ce omul vrea să considere, nu acelea care se pot spune că îi lasă pe mulţi fără de răspuns, ci întrebările, aceleaşi, care pot, de mai multe ori, să fie necesar a fi puse, în conjuncturi total diferite. Şi nu e vorba doar de faptul că au formulare identică, ci de faptul că, oricând ar primi răspuns, răspunsul este valabil oricărei conjuncturi.
Orice senzaţie, este îndeajuns dacă apare o singură dată, dacă apare de mai multe ori ea include necesitatea găsirii răspunsului sau, după caz, răspunsurile.
Viaţa, pe orice trăitor, cunoscător sau nu al tainelor ei, îl pune în situaţii bizare, ce se relevă la un moment dat. Abia atunci când relevanţa şi-a arătat adevărata faţă, concluzia că nu e ceva nou ci doar ceva ce a fost uşor trecut cu vederea.
***
Nu pot sta deoparte niciodată, că sunt ori că nu sunt parte din ceea ce sufletului omului îi este luptă pentru manifestarea sa deplină. Când acea luptă devine şi luptă a mea, sub egida unui destin comun, lupta câştigă şi nuanţa celor trei lupte: a fiecăruia şi cea comună. Şi aşa m-am trezit aliat, cobeligerant şi beligerant. Iar lupta are singura mare miză posibilă: misiunea personală.
***
În orice parteneriat (asociere în afaceri, cuplu etc) intervin trei entităţi diferite: entităţile-persoană şi entitatea relaţie. Nu va fi acum vorba de altfel de relaţie decât cea de cuplu. Relaţia de cuplul, are forme diferite juridic, din punct de vedere energetic, spiritual, fiind însă vorba de o cvasi-identitate. Entitea relaţie este formată din părţi puse în joc de cele două entităţi fizice, de informaţia venită de la cei din jur, de la informaţia relaţionării dintre ei, de la toţi factorii externi lor şi relaţionării lor. Starea celor doi şi informaţia purtată de fiecare pune şi ea partea ei în această nouă entitate numită relaţie..
Într-un limbaj mai apropiat de cel popular, relaţia este influenţată şi de cele ce au fost făcute sau întâmplate de ei sau de alţii pentru ei, în trecut, adică fiecare poate veni cu îngeri sau demoni ce au fost adunaţi în cele petrecute înainte ca cei doi să ajungă faţă în faţă, înainte ca cei doi să fie împreună.
Nimeni nu-şi poate închipui că viaţa omului este dusă în sălbăticie, la fel cum nimeni nu-şi poate închipui că viaţa omului este formată dintr-o singură relaţie partenerială, decât dacă se coboară pe latura filozofiei materialiste. Acolo doar se poate spune despre un om că are doar n relaţii numărabile, căci doar cele care au concretizare în fapt se iau în calcul. În oricare altă formă ar fi privită problema, omul dezvoltă pe parcursul vieţii mai multe relaţii, în fapte sau doar în gând. Nu se poate spune că aceste din urmă relaţii sunt mai puţin importante, mai nevinovate decât acestea, căci sunt doar nişte închipuiri, dar nu se cunosc oare trăirile într-un plan virtual, fantasmagoric, pentru care pier relaţii aparent bine sudate??
***
Un om poate fi lovit oricând, oriunde de cei care ştiu să lovească, de cei care nu ştiu dar o fac involuntar, dar şi de el însuşi. Nivelurile la care poate fi lovit un om derivă din structura sa energetică şi spirituală, simpla enumerare a acestora evidenţiind locul şi tipul loviturii. În fond problema este simplă căci este evident că fiecare structură poate fi atacată. Nu este aici cazul şi locul de a se vorbi în detaliu despre toate cele ce pot fi modalitate de atac sau tip de atac, nici despre cine o face. Despre acest ultim aspect trebuie spus că fiecare ştie, cât de cât, conştient sau nu, de unde vine un atac PSI, sau poate “transmite” informaţia cuiva care poate decoda împreună cu el această informaţie. Personal nu sunt adeptul informării celui atacat despre cel care este iniţiatorul atacului, pentru că însuşi atacatul poate trece de partea atacatorului, controlat fiind, aproape întotdeauna de ceea ce s-a indus, cum că oricine, chiar şi vindecătorul, şamanul îi poate face rău, cu excepţia atacatorului, iar vindecarea sau eliberarea de problema indusă de atac este mai greu sau imposibil de soluţionat.
În actuala societate, modernistă zice-se, practicile vechi au înflorit, însă ele au fost prezente, e adevărat mult mai puţin decât acum, totdeauna. Acum atacurile se ţin lanţ pe diferite motive, dar pregante sunt cele date de materialismul feroce şi de sexualitatea exacerbată, pregnanţe moştenite din vechimi; repet, acum doar au forme extreme. Atacurile pe plan material ţin de dorinţa de înavuţire, de dorinţa unui trai comod, de împiedicare a altora să iasă în faţă, considerându-se că astfel locul lor, poziţia lor, câştigul lor, este sub o ameninţare, iar celălalt plan ţine de plăceri şi dorinţe lumeşti dar se îmbină şi cu primul plan, fiind considerat o cale uşoară de acces la unee resurse materiale.
Marile atacuri sunt date de vrăjitori sau de iniţiaţii pe întuneric. Sunt mulţi care nu pot ieşi "în faţă" pentru că, deşi dotaţi cu capacităţi evidente trebuie să lupte cu alte probleme date de cei care se ocupă de distrugerea creaţiei divine şi a planului divin de mântuire a omului, cei care se ocupă de magie, fie că lucrează cu lumină, fie cu întuneric, sau împotriva celor induse de cei care au apelat la aceşti distrugători. Oricum trebuie să lupte împotriva celor ce o fac inconştient, aşa că nu rămâne mult timp pentru a se dedica vieţii în esenţa sa divină!
Revenind la structurile ce pot fi atacate, enumerarea, aşa cum spuneam, simplă, arată complexitatea posibilităţilor, căci pot fi atacate:
-chakrele normale, inferioare sau superioare;
-chakrele punctuale, cele numite în acupunctură puncte şi meridiane;
-cele şapte câmpuri;
-organele energetice vitale;
-sufletul;
-şarpele kundalini;
-îngerul omului respectiv!
-lumina;
-întunericul.
Pe lângă acestea, toate trăirile, manifestările şi necesităţile omului: sentimentele, instinctele, cunoaşterea de sine, imaginea, iubirea, conştiinţa, voinţa, memoria, gândirea, credinţa, comunicarea, sănătatea, sexul, banii etc sunt subiect de atac şi atacatate.
Psihologic vorbind, omul este structurat în: idei despre el însuşi (ceea ce crede despre el însuşi), ideile altora despre el (ceea ce cred ceilalţi despre el) şi ideile lui reale (ceea ce este el în realitate). Toate aceste structuri pot fi influenţate prin intermediul mesajelor subliminale, în diferite moduri, influenţă ce duce la:
-scăderea încrederii în sine, a încrederii în oamenii dragi şi în Dumnezeu;
-pierderea puterii de muncă şi de concentrare;
-pierderea puterii de a iubi, de a se bucura, de a face, de a comunica cu alţii sau cu Dumnezeu, de a gândi, de a memora, de a se ruga, de a se odihni, de a face dragoste;
-pierderea frumuseţii, a puterii fizice, a puterii de a face bani sau de a-i ajuta pe alţii.
***
Că suntem ori nu suntem iniţiaţi, că avem sau că nu avem cunoaştere sau acces la cunoaştere, că nivelul accesului este mai înalt sau mai scăzut, toţi avem destin şi menire pe care, asumândul înainte de venire, aici facem totul pentru a le împlini. Inconştienţi până la un moment dat, cărările, mai bune sau mai rele, sub camuflajul întâmplării, ne aduce în punctul de reintrare pe drumul cel bun, cel drept, bine delimitat de rigole adânci. Rigola, prin adâncimea ei, prin efortul necesar trecerii ei, este cel care trezeşte din adormirea ce unii au avut grijă să ne-o inducă, şi începe căutarea căilor, metodelor şi modurile de a lăsa la o parte ceea ce reprezintă lestul de care nu este deloc, dar absolut deloc nevoie, pentru a parcurge, cu viteză mai mare, drumul.
Acesta este momentul cel mai greu al vieţii. Într-un fel se compară cu începuturile vieţii de om matur, de om care trebuie să se rupă de obişnuinţele copilăriei şi adolescenţei pentru a treace într-un nou stadiu evolutiv. Dacă acea rupere de ceea ce este vechi are traume care sunt repede minimalizate şi anihilate de entuziasmul tinereţii, la alte vârste e cu mult mai greu pentru că acel entuziasm a fost deja epuizat, cele întâmplate în viaţă, mai bune, mai rele (şi de cele mai multe ori acestea predomină) dar şi atacurile care, în diferite forme, au existat. Această perioadă a vieţii este critică, planurile existenţiale, întrepătrunse, sunt pe un nivel foarte scăzut, cercul vicios al trăirilor şi activităţilor amplifică o spirală descendentă care poate duce la tragicele sinucideri. Viaţa particulară, sentimentală are mari sincope, chiar se fuge de ea, planul activităţii profesionale coboară sub limite imposibil de a fi măcar închipuite, relaţia cu semenii scade până la suprimare, planul emoţional cuprinde reacţii bizare, oscilante etc.
Omul caută motive totdeauna, această căutare îl face să găsească diferite motivaţii care îi distrag atenţia de la adevăratele probleme. Aproape toate motivele găsite au relevanţă doar în planul material, căci omul modern este puternic ancorat în existenţa materială care, deşi are importanţa ei existenţială, nu este generatoare de stări şi trăiri psihice sau emoţionale pe timp îndelungat; “Banii nu aduc fericirea” este ceea ce a transmis înţelepciunea populară din vechime spre cei din viitor, şi pun această spusă în evidenţă înţelegând prin bani nu doar banul în sine ci tot ceea ce este produs material, căci totul este azi evaluat în bani.
Adevărata problemă şi rezolvare, pentru toate, energetice, psihice, materiale, se regăseşte în planul subtil şi neştiut, nematerial, planul spiritual. Aparenta lipsă de legătură între planuri este doar o idee pe care necunoscătorii, dar plini de sine şi de informaţii fabricate, au început, nu de ieri, de azi, să le inducă oamenilor şi au făcut-o cu o vădită intenţie. Dar acum nu este cazul a se discuta despre ei.


Redefinirea impusă
Sufletul este energia fundamentală a vieţii, fără de care viaţa nu ar fi posibilă. Sufletul este partea Divină din noi, darul lui Dumnezeu. Această energie dă viaţă şi putere Divină. Suflet există în tot ceea ce trăieşte în fiecare celulă, în fiecare atom şi în fiecare structură, chakră, biocâmp fie că este vorba de plantă, animal sau om. Există şi o parte a sufletului situată în chakra inimii, acolo este concentrat 30% din sufletul unui om. Acea parte a sufletului poate fi vizualizată de cei care au această capacitate şi tot pe această parte se fac majoritatea actelor de atac psi legate de suflet. Pe drept se poate spune despre suflet că este de o valoare inestimabilă, prin el orice om viu este la fel de valoros. Priviţi din acest punct de vedere, oamenii apar precum diamantele, unele mai vizibile, lustruite, strălucind la suprafaţă, altele mai ascunse în mâlul vieţii. De aceea, a supăra pe cineva, chiar şi pe bună dreptate, a mâhni sufletul cuiva, a chinui un animal este, sub aspect spiritual, divin, ca şi cum i-ai face lui Dumnezeu însuşi aşa ceva.
Odată afectat sufletul, această structură principală, întregul organism nu mai poate funcţiona la parametri optimi, în timp apărând afecţiuni din cele mai diverse. Afectarea negativă a sufletului, fie că este vorba de pierderea lui sau acceptarea energiilor şi entităţilor malefice în el, poate duce la o gamă foarte variată de afecţiuni, fie că este vorba de boală, suferinţă, magie fie orice altă serie de traume fizice cât şi psihice.
Unul dintre aceste atacuri este furtul de suflet. Are ca scop îndepărtarea puterii Divine a victimei şi folosirea sufletului respectiv în interesele proprii ale agresorului.
Ideea de vânzare sau de furt a sufletului nu este nouă. Marii magi, vracii şi vrăjitorii au cunoscut dintotdeauna importanţa lui şi de aceea a apărut ritualul de sacrificare a animalelor, respectiv oferirea unui suflet de animal în schimbul îndeplinirii unei dorinţe.
Sufletul se poate pierde şi prin păcate săvârşite cu liber arbitru şi este preluat de rău prin drept divin. Odată cu pierderea sufletului se pierde şi din protecţia pe care Dumnezeu o oferă celui în cauză. Fără această protecţie din partea celui de Sus, omul rămâne vulnerabil în faţa răului, care nu aşteaptă mult pentru a-l chinui.
Atât în spiritualitatea creştină (cu referire la marii duhovnici), cât şi în alte credinţe religioase, spovedania există ca formă de eliberare a inconştientului. Omul, ca fiinţă creată, se naşte, trăieşte şi moare, dar viaţa pre-există trupului şi nu se sfârşeşte cu moartea acestuia. În cursul vieţii pământene, datorită încălcării unor legi ale Universului, se acumulează o serie de „păcate" (de fapt energii negative, tensiuni interioare).
Astfel în vindecarea unui pacient trebuie avut în vedere curăţarea şi refacerea sufletului. Odată această problemă rezolvată structurile persoanei încep să se refacă, putând fi posibilă vindecarea ei. De asemenea după refacerea sufletului, celui în cauză îi creşte protecţia divină, astfel vulnerabilitatea în faţa răului scade.
Simptomele furtului de suflet apar, în prima fază a atacului, din momentul în care este furat ca senzaţia de oboseală, de somn, de moleşeală şi de slăbire a puterilor. Se poate simţi o senzaţie de durere în piept. In timp, apare scăderea randamentului fizic şi intelectual, scăderea capacităţii de concentrare şi de memorare.
Programele făcute pe suflet şi adăigarea sau înlocuirea de suflet sunt unele dintre cele mai urâte şi des întâlnite forme de atac psi. Programele malefice de pe suflet au ca scop manipularea voinţei, sentimentelor şi dorinţelor victimei.
Sufletul adăugat malefic este tot o formă de a înrobi un Om, dar aici, spre deosebire de programe, se foloseşte suflet furat de la animale sau de la alţi oameni şi căruia i se implementează programele malefice după care se adaugă la sufletul victimei. Aceasta din urmă va face şi va simţi din suflet ceea ce doreşte agresorul.
Simptomatologic, efectul programelor se manifestă prin schimbarea bruscă a sentimentelor şi dorinţelor victimei. Poate afecta relaţia de cuplu putând exista programe ce induc cearta, ura, eliminarea tuturor sentimentelor. Se pot induce iubiri sau false iubiri sau diverse sentimente; la fel se poate induce teamă, frică sau furii. La nivel fizic, sufletul adăugat malefic se poate simţi ca o presiunepe piept, durere de inimă sau dureri în zona plămânilor, greutăţi în respiraţie, palpitaţii de inimă.
Datorită acestor genuri de atac psi pot apărea diverse dependenţe: de alcool, de jocurile de noroc, de sex sau de diferite produse sau servicii.
***
Atacuri la nivel de Şarpe Kundalini sunt unele dintre cele mai periculoase forme de a ataca pe cineva. Problema este că aceste atacuri au o manifestare rapidă în fizic, unele putând provoca chiar moartea victimei.
Sunt multe forme de a lovi Şarpele Kundalini, acesta poate fi tăiat cu sabia, legat, străpuns cu suliţă; bătut, ars etc.
Important este cum se poate reface acesta pentru a îndepărta pericolul şi pentru a nu lăsa urmări grave.
În astfel de atacuri apar dureri de spate, dureri de coloană, putând chiar apărea înţepenirea spatelui şi imposibilitatea mişcării, În unele cazuri slăbeşte tot organismul, ducând la o stare de rău generală.
***
Furtul sinelui, al Şarpelui Kundalini, este unul dintre cele mai urâte atacuri. Este foarte grav deoarece sinele este scos din corp, legat şi ţinut altundeva. Viaţa este destinată sinelui, pentru ca acesta să poată trăi în corp, să acumuleze experienţă, cunoaştere şi în final să se întoarcă de unde a căzut. A ţine forţat sinele departe de corp îl privează pe acesta de tot ceea ce înseamnă experienţă de viaţă.
Simptomele furtului Şarpelui Kundalini sau lipsa acestuia din corp se manifestă prin lipsa de energie asociată cu o stare de oboseală accentuată. Totodată victima îşi pierde forţa fizică, în special aceasta se simte la cei care au meserii sau activităţi ce necesită exercitarea forţei fizice. Apare lipsa de interes pentru viaţă sau pentru anumite activităţi pentru care persoana a muncit şi cum se spune a pus mult suflet. Apare schimbarea obiceiurilor, scade dorinţa sexuală şi scade capacitatea de atenţie şi capacitatea de concentrare.
Lipsa Şarpelui Kundalini din corp creează o senzaţie de persoană aeriană, neputând fi concentrată asupra discuţiei pe care o poartă sau asupra acţiunii pe care o întreprinde.
***
Legarea drumurilor este un gen de atac psi destul de neplăcut, având ca scop împiedicarea victimei să ajungă unde doreşte.
Un alt aspect al acestui gen de magie este legarea drumurilor către victimă. Aceasta are ca scop împiedicarea altor persoane să ajungă la victimă. La ora actuală se leagă şi firmele, magazinele, cabinetele, în scopul de a-i împiedica pe clienţi să ajungă acolo.
Aceste atacuri se depistează relativ uşor. In momentul în care cineva doreşte să ajungă undeva anume şi pierde de două ori metroul, o dată autobuzul şi caută o oră locaţia, fiind doar la câteva blocuri distanţă de ea, se poate întreba dacă nu cumva are drumurile legate.
Mai există un tip de legături pe drumuri. Cele făcute să nu ajungi să te întâlneşti cu o anumită persoană. Acestea se fac şi în cazurile de legare a cununiilor, să nu: ajungi să te cunoşti sau să te întâlneşti cu cel rânduit de Dumnezeu.
Există şi posibilitatea în care nu ai voie de la Dumnezeu li ajungi într-un anumit loc, în acest caz eşti împiedicat de îngerii păzitori să nu ajungi, deoarece pe drum se poate întâmpla o nenorocire. Dar dacă niciodată nu ajungi la timp, tot timpul ocoleşti, tot timpul intervine ceva, se pune în discuţie atacul psi.
***
Fiecare om are un anumit număr de îngeri care îl ajută în îndeplinirea misiunii sale pe acest Pământ. Rangul şi numărul acestora sunt determinaţi de meritele personale, de importanţa şi dificultatea misiunii personale. Există oameni care au zeci, sute, mii sau chiar milioane de îngeri, în funcţie de ceea ce au făcut ei pentru Lumină, Dumnezeu şi oameni.
Numărul îngerilor personali determină puterea respectivei persoane, puterea de terapie, puterea de a determina lucrurile în sensul Luminii sau puterea de a face bine pe orice plan.
Există persoane care şi-au atins limita personală şi nu mai pot creşte din diverse motive şi totuşi ştiind importanţa îngerilor se transformă în hoţi de îngeri. Fără nici o teamă pot spune că există şi preoţi sau terapeuţi care fură îngerii celorlalţi şi îi folosesc în interese proprii. Este o încălcare a Legilor Divine şi se plăteşte ca atare.
Lipsa îngerilor duce la scăderea puterii persoanei respective. Pentru terapeuţi, lipsa îngerilor face ca terapia să meargă mult mai greu. Pentru scriitori furtul sau legatul îngerului prin care scrie duce la lipsa inspiraţiei sau duce la o exprimare greoaie. Pentru artişti sau genii, este la fel, rămân goi şi lipsiţi de sclipire. În timpul unui atac psi, în lipsa îngerilor, refacerea este cu mult mai grea şi nu la fel de eficientă.
***
Formele gând sau formele gândite, cum mai sunt ele cunoscute, sunt volume de energie de diferite forme, adesea neregulate. Acum referirea este strictă, la cele malefice, care au în conţinutul lor informaţional programe malefice care determină evenimente negative. Ele sunt de două categorii: cele create conştient sau cele care se creează în urma anumitor evenimente. Formele gând create conştient sunt asemănătoare cu blestemele şi pot fi destul de periculoase, în funcţie de ceea ce sunt programate să facă. In cea de a doua categorie fac parte formele gând create în diferite situaţii şi evenimente. Orice acţiune întreprinsă pe această planetă lasă în urmă o energie. În funcţie de respectiva acţiune, energia poate fi pozitivă sau negativă. În acelaşi mod, în funcţie de durata şi intensitatea acţiunii se creează o formă gând mai mică sau mai mare. Aceste forme gând rămân în structurile persoanelor implicate până la anihilarea lor. În cazul celor malefice, aceste forme gând cumulate formează umbra persoanei la nivelul energetic.
Formele gând malefice pot fi simţite ca presiuni în zonele corpului unde se află. De asemenea pot da diferite senzaţii: de furnicături, de frică, de rău, de apăsare (pe cap) sau chiar de amorţeală locală. Pot afecta diferite funcţii precum: vederea, auzul, atenţia, voinţa, sexul, gândirea etc.
Formele gând malefice se pot găsi în diferite locuri, este şi cazul caselor vechi în care s-au petrecut crime sau acte de violenţă mai demult. în astfel de case se găsesc adesea forme gând uriaşe care dau,senzaţii de ameţeală, presiune, stări de rău la intrarea în încăpere sau senzaţii de frică inexplicabilă.
***
Transmiterea de energie informată negativ este o formă de atac psi prin care se transmite de la distanţă energie cu informaţii negative, cu programe malefice sau cu condiţionări negative.
Este o formă de a implementa idei sau programe în subconştient în scopul de a împiedica sau determina anumite acţiuni negative victimei.
Sunt cei care emit pe chakre, iar în funcţie de chakra pe care emit pot emite pe energie sexuală, chakra a I-a, energia inimii ce influenţează sentimentele pe chakra inimii, chakra a IV-a, sau pe energia câmpului mental, chakra a VI-a, ce duce la influenţarea minţii unui om.
Dacă este vorba de emitere de Lumină, în funcţie de vibraţia agresorului, se poate simţi ca o presiune în cap, presiune în globii oculari sau pe inimă. Când este întuneric sau energii de vibraţie joasă, persoana are o stare de rău generală.
In funcţie de chakra cu care se emite, se pot induce probleme sexuale, dorinţe sexuale noi, atracţie sexuală faţă de anumite persoane.
La chakra inimii se influenţează sentimentele, putând sădi, trecând peste sentimentele şi voia omului, iubire sau ură faţă de anumite persoane. Sunt femei care induc astfel iubire bărbaţilor pentru a-i ţine lângă ele, sau cazurile în care se induce ură între partenerii de viaţă în scopul despărţirii lor.
La nivelul câmpului mental se pot induce idei sau gânduri ce pot duce la distrugerea vieţii victimei.
Pentru a sesiza astfel de probleme este necesară o cunoaştere de sine foarte bună, cu toate bunele şi relele personale, astfel încât în momentul în care apare o idee nouă să se poată distinge dacă este personală sau este indusă.
***
Blocarea chakrelor sau deschiderea antichakrelor este o formă de atac prin care se urmăreşte obturarea chakrelor sau chiar deschiderea chakrelor spre dimensiunile inferioare. Chakrele fiind porţi prin care se face schimbul de energie între om şi mediul înconjurător, blocarea acestora duce la mari dezechilibre în funcţionarea organismului. Aceste atacuri afectează atât planul fizic cât şi cel mental, emoţional. Simptomele acestui atac sunt dependente de chakra afectată:
-Blocarea chakrei a VIl-a duce la întreruperea accesului la Lumină. Afectarea acestui centru duce la lipsa preocupărilor spirituale, depresii, sentimentul că nu există nici o soluţie la problemele existente sau chiar tentative şi gânduri de suicid.
-Blocarea chakrei a VI-a duce la anxietate, paranoia, lipsa concentrării, depresii, tentative de sinucidere cât şi probleme la nivel fizic cum ar fi migrenele, afecţiuni ale ochilor, tulburări neurologice.
-Blocarea sau funcţionarea defectuoasă a chakrei a V-a duce la probleme de comunicare, probleme în exprimarea propriilor idei. La nivelul fizic dă problemele de tiroidă.
-Blocarea chakrei inimii duce la imposibilitatea exprimării iubirii sau lipsa sentimentelor de iubire, afecţiune, tandreţe. In timp duce la apariţia problemelor de inimă sau plămâni şi în cazul femeilor a nodulilor la sâni.
-Blocarea sau funcţionarea proastă a chakrei a IlI-a duce la accidente fizice, deoarece scade câmpul de protecţie sau probleme de ulcer, probleme la ficat, splină, bilă sau pancreas.
-Blocarea chakrei II duce la disfuncţii sexuale, chisturi, fibroame etc.
-Blocarea sau funcţionarea defectuoasă a chakrei I duce la pierderea simţului realităţii, la probleme de prostată, impotenţă şi hemoroizi.
***
Stringurile sau corzile sunt cordoane energetice care unesc două persoane. Există corzi karmice şi corzi create în viaţa actuală. Cele karmice sunt corzi ce leagă două persoane care au avut relaţii în vieţile anterioare. In funcţie de nivelul la care se află coarda se determină şi tipul de relaţie avută.
Corzile din această viaţă se creează în momentul în care se interacţionează cu cineva. In funcţie de grosimea lor se determină care este profunzimea relaţiei dintre cei doi.
Corzile malefice, folosite în atacurile psi, sunt întinse de agresor către victimă pentru a o lovi. Pe astfel de corzi se pot trimite către victimă: energie informată malefic, forme gând malefice, entităţi, spirite etc.
O coardă malefică se simte în general ca durere în punct sau durere pe o arie restrânsă. În funcţie de nivelul la care se conectează coarda pot apărea dureri în zona bazinului, dureri abdominale, dureri în zona plexului, durere de inimă sau în zona plămânilor, durere de gât, ceafă sau cap, dureri ale organelor sexuale (mai ales la bărbaţi).
Se pot întinde corzi şi direct pe organe, în funcţie de organul vizat acolo apare şi durerea.
Corzile pleacă de la agresor, de la o anumită chakră şi ating victima la un anumit nivel. Astfel, o coardă poate atinge victima la nivelul sexului, plexului, inimii, gâtului sau la nivelul capului.
Sunt persoane care se conectează prin corzi în acelaşi punct de fiecare dată, acest fapt putând fi şi un indiciu despre identitatea agresorului.
Atenţie! În momentul în care gândul profund este îndreptat spre cineva, se creează automat o coardă. Dacă gândurile nu sunt tocmai pozitive, coarda se poate simţi ca durere într-un anumit punct, nefiind vorba de un atac psi conştient, ci doar o proiecţie a supărării, cuiva pe victimă. Astfel, trebuie verificat dacă este vorba de atac psi sau este doar o supărare a cuiva.
***
Un gen de atac des întâlnit este acela în care se folosesc entităţile negative şi anume demonii. Aceştia sunt trimişi către victimă pentru a face acesteia diferite necazuri. Sunt folosiţi în magie, deoarece aceştia pot influenţa sentimentele, voinţa, instinctele şi gândirea unui om.
Aceste atacuri pot avea diferite scopuri: pot induce diferite idei şi opinii, pot induce sentimente cum sunt dragostea, ura, simpatii sau antipatii, pot induce dependenţe de jocuri de noroc, de alcool, femei/bărbaţi sau droguri.
Astfel se pot manipula instinctele unui om, se pot induce dorinţe sexuale, furii, nervi, iar dacă răul nu mai poate fi stăpânit de către victimă se poate ajunge chiar la sinucidere.
Sunt cazuri în care sunt trimişi demoni să împiedice buna desfăşurare a unor activităţi sau să blocheze drumurile unei persoane oprind-o să ajungă în anumite locuri.
Prezenţa demonilor într-o locuinţă se manifestă prin trosnirea mobilei, defectarea aparaturii electrice, fenomene polter-geist sau schimbarea bruscă a luminii ambientale. Pot apărea bătăi în uşă, bătăi în geam sau senzaţia că sună cineva la sonerie, în aceste situaţii este bine să nu se deschidă geamul sau uşa.
Un simptom des întâlnit este trezitul în mijlocul nopţii, şi anume între 0.00 şi 3.00, pentru a mânca. Astfel prin mâncare demonii trimişi sunt legaţi în victimă. De asemenea, aceste tipuri de atacuri produc victime coşmaruri.
***
Făcăturile, descântaturile, vrăjile, deochiul şi farmecele sunt tipologii de atacuri care se regăsesc în magia populară şi în cea a ţiganilor. Sunt forme de a lovi, manipula, fura sau a distruge pe cineva. Folosesc forme gând, legături, furt de energii, furt de spor, entităţi, spirite ale elementelor etc.
Simptomele acestor acte de magie sunt foarte diverse, trosnitul mobilei, soneria sau telefonul care sună din senin, găsirea de lucruri ciudate în casă sau la uşă, pierderea banilor, certuri inexplicabile în familie, stări de rău, boli la care nu se găsesc cauzele medicale, căderea părului la femei şi făcăturile de urât să nu fie plăcută victima de nimeni, probleme sexuale sau probleme sociale, apariţia de dependenţe, coşmaruri sau stări de nervi şi certuri în familie la sărbătorile mari.
***
Legăturile de magie, făcute pe om, cele mai des întâlnite, sunt „firele" de energie ce leagă la propriu anumite structuri energetice ale corpului uman. Scopul lor este de a împiedica funcţionarea optimă a anumitor structuri, organe, câmpuri ale individului. Acest tip de legături pot fi făcute cu Lumină sau cu întuneric, în funcţie de energiile la care are acces agresorul. Pot fi făcute şi cu energie furată de la alte persoane sau chiar cu energie preluată din natură.
Simptomele acestui tip de atac sunt diferite în funcţie de nivelul la care este legat omul. Dacă victima este legată la nivelul capului atunci pot apărea dureri de cap, dureri în zona cerebelului - sunt legături ce au ca scop trecerea peste voinţa victimei sau, altfel spus, trecerea peste Liberul Arbitru. În cazul în care sunt legate „minţile" apare imposibilitatea gândirii coerente, imposibilitatea de. a învăţa, scade atenţia, intervine uitarea.
Dacă există astfel de legături la nivelul gâtului apar problemele de comunicare, însoţite de dureri de gât şi de senzaţia de sufocare.
La nivelul pieptului acestea se simt ca o presiune pe piept sau senzaţie de durere în locul unde se afla legătura.
La nivelul plexului solar apar dureri de stomac, de ficat, de splină, în funcţie de organul care este legat. De asemenea, dacă există legături la nivelul chakrei a IlI-a, acestea afectează câmpul de protecţie, duce la pierderi ale energiei vitale şi astfel apar loviturile frecvente (persoana se loveşte de uşă, de masă etc).
Coborând mai jos, la nivelul abdomenului inferior, pot fi legate organele sexuale, trompele sau uterul, ceea ce duce la dureri de ovare, disfuncţii sexuale, infertilitate. La fel, tot la acest nivel se fac legături pentru a împiedica buna desfăşurare a vieţii sexuale dintre parteneri.
La nivelul chakrei I-îi, la bărbaţi apar problemele de impotenţă, dureri de testicule, dureri în timpul actului sexual, atât la bărbaţi cât şi la femei.
In cazul legăturilor la picioare apar durerile de picioare, umflarea picioarelor sau chiar senzaţia de strânsoare în jurul picioarelor.
Mai pot fi legate mâinile, degetele, ochii sau corzile vocale în funcţie de ceea ce doreşte agresorul să împiedice a se face. Pot apărea chiar şi vânătăi în locul legat ca urmare a întreruperii fluxului de energie pe meridianele respective.
***
Fiecare om are o anumită sumă de bani pe care o câştigă prin dreptul său, divin. Această sumă este determinată de karma personală şi de cea de neam, de păcatele personale şi nu în ultimul rând de ceea ce face omul cu banii câştigaţi. Această sumă de bani se poate creşte sau se poate micşora în funcţie de ceea ce face persoana în cauză.
Pentru această problemă, omul are îngăduit de Dumnezeu un înger sau un ghid spiritual care se ocupă cu problemele lui financiare. Acest înger este denumit popular spor. În momentul în care este legat sporul, de fapt este legat acest înger. Există şi posibilitatea în care acest înger este furat şi legat să servească pe altcineva, în general pe cel care îl fură.
Sporul casei este format din suma sporului persoanelor care trăiesc în respectiva casă.
Nemaiavând cine să se ocupe de partea financiară, din punct de vedere spiritual, omul începe să piardă banii, îi cheltuie fără să se aleagă cu nimic sau nu-i mai câştigă.
În cazul în care este furat sau legat sporul casei, problemele financiare apar la toată familia şi trebuie dezlegat sporul tuturor membrilor familiei.
Sporul poate fi furat printr-un simplu schimb de bani. Ca exemple notorii, în ideea protecţiei nu este indicat a cumpăra de la ţigani sau a da bani cerşetorilor ţigani indiferent dacă aceştia sunt copii, adulţi sau bătrâni; în general, ei au programe de furat sporul făcute de către vrăjitoarele lor, ori a celor ce îi trimit la cerşit.


Începuturi fortuite
Cele descrise mai sus sunt tipurile de atac împotriva omului în sine dar şi împotriva cuplului ca entitate. Chiar dacă nu sunt evidenţiate strict pe ideea persoană sau relaţie, şi nici nu există o ordonare, am preferat această formă enumerativă pentru că ceea ce am scris şi am să scriu în continuare nu am vrut să fie relevat ca pe un caz, un singur caz. Nici nu este acesta caz unic sau particular, fiind doar unul dintre nenumăratele cazuri ce pot fi întâlnite sau trăite.
Pe lângă acestea, după caz, am să fac referire şi la alte principii divine, care, de prea multe ori, din motive ce mie nu-mi sunt chiar foarte clare, cei care vindecă sau recuperează suflete, cei care tratează oameni şi relaţii, nu vor să le ia în seamă lăsând “pe drumuri” oameni şi suflete în convalescenţă. Face parte din ceea ce se numeşte deontologie, grija către pacient până la vindecarea sa totală, ceea ce, în acest caz s-ar numi ajutorul ce trebuie dat pentru reintrarea în firescul destin.
***
Tânăr fiind, post-adolescent, omul vine cu o enormă energie ce-i este necesară propulsării în viaţă. De asemenea aspectul fizic plăcut, este un adaos energetic ce nu scapă atenţiei celor ce ştiu asta. Oricum, chiar dacă nu are cunoaştere, oricine este atras de un alt om tânăr, doar luând în discuţie aspectul fizic. Această latură, a aspectului este cu mult mai mare dacă tânărul este o fată. Atracţia, pe toate planurile a unei tinere este mare, fiind dorită sub multe, multe aspecte: de la cel al plăcerii privirii, la al energiei ce erupe în jurul ei, până la dorinţa sexuală a celor ce se găsesc în momente de pierdere de viteză – cu toate implicaţiile psihologice ale ideii cuibărite în psihicul respectivului – şi dorinţa de supunere şi control în vederea satisfacerii propriilor interese.
Lipsa experienţei de viaţă şi credulitatea – apanaj al sufletului curat, nededat la aspectele lumii – fac din tânăra respectivă un vânat mult dorit şi ceva mai uşor – spun unii – de prins în capcană. Este într-adevăr mai uşor de prins în capcană dacă există cel puţin o breşe, cauzată, în majoritatea cazurilor din familia din care provine, cea mai frecventă fiind aprecierea incorectă: dacă este o supra-apreciere apare teribilismul iar dacă este vorba de o sub-apreciere apare normala dorinţă de recunoaştere a meritelor. Ori, vânătorii, “unşi cu toate alifiile”, au destulă abilitate pentru a identifica această necesitate şi a o folosi. Şi vânătoarea începe...
Vânătoarea nu începe cu surle şi trâmbiţe, este o vânătoare cu hăitaşi foarte tăcuţi, ba chiar ademenitori şi blânzi. Orice şovăire, orice piedică, mică, greu perceptibilă este monitorizată şi în limite mici se schimbă chiar metoda sau tipologia. Cum orice suflet este venit aici cu o misiune şi un destin clar, şi pentru aceasta are acel ghid – înger – ce face totul pentru a păstra nearterată traiectoria, cei mai mulţi vânători ajung să se lase păgubaşi. Dar cel puţin unul din o mie dintre vânători, având o legătură specială cu cei care se opun existenţei concordante cu divinitatea, trec peste liberul arbitru, peste “dreptul de proprietate” asupra destinului, şi scot la atac armele ascunse pe care le au la îndemână sau le închiriază. Arme imbatabile, într-adevăr dacă nimeni nu ia seama la ele, la utilizarea lor, dublată de tăcerea celor tineri privitoare la viaţa lor dar şi de vorba plină de minciuni a vânătorilor.
Iar vânătoarea devine o simplă hoţie, căci începe să se fure, pas cu pas, sufletul victimei, ca să poată fi avut, la un moment dat şi corpul victimei, cu o indiferenţă înfricoşătorare.
Ca şi în realitate, pentru a fura ceva, este necesară anihilarea pazei; paza sufletului omului este tocmai îngerul personal. Cum acesta nu poate fi anihilat, singura soluţie este furtul îngerului. Efectul imediat este scăderea puterii de apărare, şi lipsa oricărei şanse de a fi avertizat cu privire la ceea ce se întâmplă. Odată deschisă calea, în scurt, chiar foarte scurt, timp, urmează cel de-al doilea pas: furtul a o parte din suflet şi înlocuirea sa cu o ceva surogat.
Dar, pentru asigurarea succesului garantat, atacul cel mare este precedat de stabilirea unor corzi, sau stringuri; punţi prin care se transmit mesaje şi îndemnuri către dorinţele atacatorului, ideea de stare de completitudine, pas care deschide calea legăturii directe – şi fără de sfială trebuie spus pe nume că este vorba de legătura creeată de relaţia sexuală – legătură ce poate fi comparată cu un larg bulevard pentru informaţiile viitoare ce urmează să circule nestingherite, tubul prin care se poate extrage orice tip de energie din victimă. Tot acest proces este însoţit de transmiterea de forme de gând şi energie negativă - şi fără doar sau poate este negativă căci orice este împotriva drumului divin este negativ. Trimiterea de forme de gând este proprie atacatorului, căci de toate celelalte, ca fapt poate fi responsabilă şi persoanele care au “închiriat” armele ascunse.
Prin acest pas calea împlinirii scopului propus – dar şi a păcatului dus la extrem – este în totalitate deschisă. Începe furtul sufletului, golirea de informaţia pusă în el la coborârea sa în trupul ce trebuia să se nască şi, pentru siguranţa duratei existenţei relaţiei, înlocuirea părţii furate cu altceva, acel surogat, care să acţioneze ca un liant pentru relaţie, pentru moment dar şi pentru viitor. Evident, liantul, bine tapetat cu informaţie, nu putea fi decât un liant cu suport unic, adică suportul reprezentat de atacatori.
Efectele au început să apară, mult mai puţin vizibilă datorită celuilalt rezervor energetic, Kundalini, ce, asemeni unui atom excitat, genera o energie de înlocuire a celei ce era mutată altundeva, acolo unde era dorită. Ceea ce nu se putea ascunde era dependenţa. Ea însă era invizibilă, invizibilitate creată de ideea de “om îndrăgostit”.
Amprenta faptului, trebuia eliminată pentru că e una dintre cele care, “netratată” lasă de izbelişte misiunea personală care, deşi se îndeplineşte parţial, într-un fel sau altul, lasă spiritul datori altor reveniri, încărcat şi cu datorii sau îndatorări legate de karmă. Eliminarea ei, de la sine, rareori este posibilă, însă este foarte întâlnită “întâmplarea”, venită la un moment dat, prin care se identifică această existenţă a problemei produsă de o minte tulburată.
Şi chiar dacă îngerul păzitor este făcut să privească prin alte părţi sau întemniţat pe cine ştie unde, Acel care ne are în grijă pe toţi îşi face simţită prezenţa printr-un alt înger ce, temporar, vine şi îl înlocuieşte pe cel furat. Acela este momentul în care victima, deşi cu un suflet amputat, revine la simţuri realiste, momentul în care adevăruri încep să fie relevate de realitatea ce nu mai poate fi fardată sau ascunsă. Atacatorul are însă grijă de a nu fi luat prin surprindere şi ştiind că totuşi poate fi demascat, apelează la o formă de sclavizare evidentă: legarea drumurilor, a minţilor şi a altor simţuri, în special a văzului victimei. Atacurile, dacă sunt puternice lasă urme pe totdeauna, doar eventuala anihilare a atacurilor elimină efectele. Chiar dacă, peste ani, este mai greu de anihilat tot ce lasă ca efect aceste mârşave atacuri, niciodată nu este prea târziu pentru această necesară eliminare.
Totuşi, vorba populară este o mare realitate, în cazul în care sufletul atacat, persoana în sine, are legătura ei, specială şi misiunea ei, la fel de specială, în această viaţă... Dumnezeu însă nu doarme! Până la urmă, legătura nefirească este slăbită şi într-un timp ce, e adevărat, durează cam şapte ani, ea dispare.
De obicei victima, pe căi directe sau ocolite, este “ajutată” să rupă această legătură mai devreme. Ultimul atac, furibund este legat de ceea ce-şi doreşte atacatorul, vânătorul, să fie parte din viaţa victimei: urâţire, lipsa sporului, instabilitate emoţională şi sentimentală, sterilitate, lipsa realizării profesionale şi materiale, acte de răzbunare ce evidenţiază clar faptul că relaţia a fost clădită nu pe fundamentul destinului sau a sorţii victimei, ci pe nenorocul de a întâlni un om cu o mare doză de ipocrizie şi răutate, un om mânat de un orgoliu şi un ego fără măsură, putând fi catalogat, din punct de vedere psihologic, în categoria paranoicilor. Pentru efectele pe plan spiritual, poate fi la fel de bine numit un inconştient, căci faptele îl pot încadra în categoria celor care-şi condamnă urmaşii, pe şapte generaţii la o sumededie de suferinţe, bizare întâmplări, manifestări şi handicapuri ce îi pot scoate, din societate, toţi aceşti urmaşi fiind spirite cu mari încărcături şi datorii karmice. Cu aceeaşi lipsă de teamă afirm, din motive ce nu vreau să le amintesc aici, fiind un caz particular, că neamul, la cel mult a treia generaţie, se va stinge.
Ar trebui să spun că din fericire victima este ajutată, aşa cum aminteam mai sus, să scape din chingile unei relaţii nedestinate, de cei din apropierea sa. Nu pot însă generaliza ideea “din fericire” pentru că, în cele mai multe cazuri ajutorul intră sub incidenţa ideii “din păcate”... Ajutorul nu este unul frontal, la vedere, pe lumină, spre a îndrepta paşii victimei pe calea regăsirii de sine. Din punct de vedere uman se pot accepta scuzele datorate comportamentului şi posibilelor efecte ale acestuia pe termen lung, pe toată viaţa chiar, dar scuza umană nu este totdeauna şi iertare divină, căci, oricum, victima, pentru greşelile pe care putea să le evite, şi-a făcut singură nota de plată ce o are de plătit în această viaţă sau după această viaţă. Dar faptele datorate efectelor atacului nu pot fi puse în seama conştientului şi singurul mod de anihilare ce ar fi fost de folos tuturor ar fi fost iubirea, arma ce anihilează în stil “minune” toate relele cauzate. Din păcate omul suferă de boala nerăbdării, de presiunea timpului şi caută soluţii rapide şi vizibile, indiferent de metoda de abordare a acestei găsiri de soluţii. Dar cum, este ştiut, binele nu apare instantaneu, doar răul putând astfel să apară, ajutorul este dat tocmai pe această cale. „Cui pe cui se scoate” este într-adevăr o realitate a lumii materiale, dar în plan spiritual, astral, regula aceasta nu este deloc una de aur.


Tentaţia redefinirii
Până în acest moment al vieţii, se poate spune că s-au pus majoritatea jaloa-nelor vieţii prin creionarea unui drum către un destin – fac un act de curaj de a folosi un termen dur – contrafăcut. Din acel moment, tot ceea ce a urmat a purtat o marcă a acestor jaloane. În afara propriei forţe lăuntrice şi a ajutorului divin, nimeni şi nimic nu s-a gândit şi nu s-ar fi gândit că normalitatea este una, realitatea este alta. Au urmat treceri prin ipostaze mai mult sau mai puţin dorite, mai mult sau mai puţin concordant cu planul dorit. Au existat, aşa cum spuneam mai înainte încercări de forţare a notelor sau de cedări care să fi fost încercări de normalizare a realităţii. Lipsea ceva ce putea face să meargă maşinăria vieţii la parametri optimi.
După trecerea timpului nu e greu a se trage concluzii a se analiza în amănunt oricare dintre fapte. Însă nu este o necesitate, necesitate putând fi mult mai repede nescormonirea trecutului. De aceea am preferat să fac eu o trecere prin câmpul amprentelor lăsate de fiecare faptă, căci neutralitatea faţă de acele timpuri lasă obiectivitatea la cote maxime şi nu readuce în prim plan trăirile cu tentă dură, negativă.
O concluzie însă este sigură fiind verficată şi reverificată prin timpuri şi peste timpuri: cei ce se aseamănă se adună, spusă aşa cum este găsită în înţelepciunea proverbelor. Asemenea spusei se poate vorbi de planul energetic şi spiritual: vei atrage ceea ce eşti, atât timp cât nu-ţi conştientizezi starea în care eşti.
***
Pentru că am făcut referire la preoţi, la metode de atac ce pot fi făcute împotriva luminii, dar şi pentru că au existat şi asemenea atacuri, şi la care voi face referire în continuare, este necesară o explicaţie privind alte forme de atac, aparent imposibilie şi fără de motiv. Am resimţit şi eu, din plin efectele unor asemenea atacuri aşa că pot, fără ruşine, fără teamă să vorbesc despre asta.
Legarea îngerului şi furtul luminii, atac ce pare neverosimil, prin faptul că până şi binele cu care este dăruit omul poate fi legat şi împiedicat în îndeplinirea menirii sale. Este tristă constatarea, dar este prea adevărată.
Explicaţia este simplă: Prin naştere, omului i se dă un înger păzitor, mai rar şi doar în cazul în care are o misiune spe¬cială de îndeplinit pe Pământ primeşte de la început mai mulţi; în timp, prin greşelile pe care le face, indiferent câţi are, ei se îndepărtează, faptele bune fiind motiv pentru care se primesc alţi îngeri. Odată cu îndepărtarea lor, omul devine vulnerabil în faţa răului.
Harul unui om este dat, de la început sau pe parcursul vieţii. Harul de a scrie, de a cânta, de a picta, se datorează unor îngeri pe care Dumnezeu îi dă oame¬nilor pentru a-i ajuta în menirea lor de pe pământ.
Posibilitatea de a lua prizonier un înger este o bagatelă. Lumina nu se poate fura, însă se taie legătura cu ea. În acest fel un om poate fi îngropat într-o grămadă de întuneric, poate fi izolat în diferite spaţii pline de întuneric (cilindri, sfere, cuburi) şi atunci omul nu mai are acces la lumină, la Harul Duhului Sfânt, enegia vitală ce-l ţine în viaţă.
Legarea îngerilor se face chiar în biserică; cu acordul sau cu ignoranţa preoţilor se face un ritual de legare de noduri în timpul citirii evangheliilor (cele 12 evanghelii). Pe fundamentul energetic al acelui moment înălţător, cei cu asemenea intenţii emit, prin similitudine propriu-zis de a lega, emit intenţia către îngerii de pază ai celor cărora vor să fie lăsaţi fără aceştia. Ritualul se repetă pentru fiecare “victimă”. De multe ori pot fi văzute femei (în general, dar nu-i de mirare că sunt şi bărbaţi!) care ies din biserică având în mâine două-trei batiste înnodate şi apoi prinse jurul unei lumânări...
De asemnea, există oameni care au lumina inte¬rioară mai mare decât a îngerilor păzitori şi atunci îi pot lega; preoţii, chiar dacă nu au o lumină aşa de mare, o pot face folosind Tainele Bisericii, precum mirul sfinţit o dată la cinci ani.
Când îngerul nu face faţă vieţii omului respectiv, fiind atacat de multe ori, el poate fi schimbat de Ierarhia Cerurilor la rugămintea celor care au căpătat acest har, chiar şi simpli oameni.
Un alt mod, asemănător furtului, este condiţionarea îngerilor ca să nu îl asculte pe om, să nu îi fie omului de folos. De obicei, o face cineva cu cunoaştere şi care, într-un fel sau în altul, are acces la lumină.
Mi-am pus mereu o întrebare, pe care şi acum, fără să vreau, mi-o pun: De ce oamenii nu se raportează, în ceea ce fac, la Dumnezeu, la planul divin? De ce preferă, de ce le este mai uşor să greşească?
De cîteva ori mi s-a întâmplat să nu-mi mai simt îngerii aproape, când încercam să scriu ceva şi mai ales pe tema sau ideea atacurilor date de anumite persoane pe care le identificasem. Îi găseam în astral, stând precum nişte statui de lumină, în nemişcare.
Sunt unii care, din păcate, în nesomnul nopţilor, având oarecare cunoaştere spirituală, sau chiar, mai rar, unii inconştient, invocă îngerii altora. Mie mi se întâmpla cu îngerii ce îmi erau de ajutor în ale scrisului. Ajungeam să scriu ceva asemănător formei fără conţinut, ori ceea ce scriam nu era recepţionat ca atare de către cititori. Atacatorul încerca să-i folosească pentru a-i goli de informaţii, pentru a-i informa cu altceva, ca, în final să scriu ceva care să nu îi pună într-o lumină nefavorabilă. Mi-i legau, mă întârziau în ceea ce aveam de făcut, de scris, de avertizat, dar cum aveam dreptul meu de a deţine acele informaţii, “în exclusivitate”, deveneau statui, aşteptând eliberarea, aşteptând revenirea înspre mine. Aici era vorba de ceea ce-mi era mie permis şi nu era lui, atacatorului, aşa că nu am de ce mă teme, dacă e vorba de pierderea informaţiei. Ceea ce scriu este din propria-mi experienţă, aşa că nimeni nu-mi poate lua acest drept. Bună sau rea, în curăţenie sau în păcat este viaţa mea şi ceea ce fac ţine de meritul sau nemeritul meu.
Am câteva idei la care ţin foarte mult, sunt mai mult decât nişte principii. Este vorba de respectul pentru cuvânt, cerinţa pentru gând bun şi curat, precum şi atenţia înspre fapte. Nu sunt idei pe care să mi le fi format aici, vin cu ele şi ştiu că am să plec cu ele, aşa cum am făcut-o de atâtea ori. Şi aceste idei sunt ale mele, înţelese pe deplin de prin începuturi. Aceste idei nu prea sunt cele care să mă ajute aici, acum, în această societate ce merge spre pierzanie, aceste idei sunt o parte din cele ce îmi dau nuanţa de om radical, om rău. Şi iată de ce:
Gândul face ca omul să se racordeze la anumite planuri de energie de diferite vibraţii. Gândind pozitiv omul se va racorda la entităţile spirituale de lumină, gândind negativ va face să rezoneze cu entităţile joase şi va avea parte doar de rău. Toate câmpurile omului se modifică după ceea ce gândeşte, pentru că nu poate face sau spune ceva bun gândind greşit. Totul porneşte de la modul cum gândeşte şi singurii în măsură să facă o schimbare în gândirea personală este omul însuşi
Cuvântul este rezultatul gândirii, împlinirea ei, şi este o împlinire materială a gândului, iar dacă gândul are o putere în sine datorată gânditorului însuşi, odată devenită cuvânt ideea capătă o putere enormă prin energia rostirii ei, a sufletului pus în emiterea ei, de aceea omul este ceea ce vorbeşte. Ceea ce spune, rămâne înregistrat pururi determinant, inclusiv în vieţile viitoare. Cuvântul, odată ce a fost rostit, nu poate fi anihilat prin nici o retractare sau împotrivire. Împotrivirea, negarea primei spuse nu poate anihila prima spusă căci este de ajuns chiar şi o secundă diferenţă între cele două rostiri pentru ca energia primei spuse să să fie de câteva ori mai mare decât a celei următoare. Îşi aduce cineva aminte că se spune Verba volant? De ce oare omul crede că a zbura înseamnă că a dispărut şi nu că a luat calea cerurilor şi nu se mai întoarce decât ca efect? Blestemul are putere tocmai pentru că este rostit, blestemul în gând este doar o formă-gând.
Fapta înseamnă punerea tuturor energiilor în realizarea unei idei bune sau rele. Faptele sunt cele care pot schimba cel mai repede pe om. De multe ori este greu a gândi bine, dar ştiind ceea ce este bine trebuie şi fapta să fie bună. Acţiunea îl poate schimba pe om din străfunduri.
O altă idee pe care am avut-o în vedere în căutările mele, o verificare a ceea ce aveam în bagajul de informaţii cu care am venit, a fost cea legată de relaţia dintre bărbat şi femeie, în cadrul intim, adică sexualitatea. Oameni fiind, suntem de asemenea dragostea fizică pe care o facem. Dragoste sau sex. Dacă în timpul actului sexual participă şi sufletul şi lumina proprie, dorinţa de celălalt, se poate spune că se hrănesc îngerii. Dacă se face doar sex ca pe un sport şi pentru plăcerea actului, în definitiv a frecării şi efectelor sale, atunci se hrănesc demonii şi cei doi se încărcă negativ. Actul sexual poate fi înălţător şi poate ridica în sferele înalte sau poate coborî în tenebrele anti-cerurilor în funcţie de intenţie şi de realizarea lui. În cultura creştină actul sexual este văzut ca un mod de concepere de care omului trebuie să îi fie ruşine, în alte culturi, pe care le-aş numi evoluate spiritual pe acest plan, ca o modalitate de terapie şi înălţare spiri¬tuală. În plus, în timpul actului sexual se produce o armonizare între parteneri care face ca ambii să crească sau să scadă vibraţional în funcţie de chakrele care se deschid atunci.
***
Date fiind spuse şi aceste precizări importante, este necesar să revin la subiectul în sine. Precizările erau necesare pentru că, pe parcurs, o ideile de mai sus au importanta lor.
Date fiind spuse şi aceste precizări importante, este necesar să revin la subiectul în sine. Precizările erau necesare pentru că, pe parcurs, o ideile de mai sus au importanta lor. Parametri optimi ai maşinăriei vieţii este obiectivul normal al fiecărui om. Aceşti parametri sunt totdeauna personali şi sunt definiţi înainte de venirea pe Pământ a spiritului. În timpul vieţii, factorii care concură la realizarea acestor parametri induc faptele. În mod natural, “cu gândul la Dumnezeu” cum se spune, omul ar merge ţintă către ceea ce este menit dă fie şi să facă. Impactul social, acest păienjeniş ce constrânge personalitatea, manifestarea spiritului, în sensul minimalizării şi egalizării conştiinţelor, încadrării în tiparele impuse de ea, strică şi uneori strică destul de mult Din fericire, divinitatea nu stă la negocieri cu societatea, care, la un moment dat, se află în opoziţie. Nu stă la negociere nici cu indivizii ce îşi încearcă forţele într-un mod, cred ei, neştiut, cu alţi semeni, încercând să le conducă drumul pe calea ce o vor ei. Mai mult atât, nici cu persoana în cauză nu stă să negociaze, atunci când i s-a aprobat un rol, special aş spune, în această viaţă, iar ea, tentată de viaţa de aici, influenţată sau forţată de cei de aici, acţionează împotriva a ceea ce şi-a ales, încearcă să rezilieze unilateral un contract care nu i-a fost impus, ci l-a cerut. Deşi aici, în acest articol discut în esenţă despre un caz (nu îmi este drag deloc, acum acest termen, dar nu am găsit altul pe măsură), trebuie să fac remarca, pe care o fac şi alţii [2], că omul nu vrea să accepte, să înţeleagă faptul că a ales ceva ce trebuie să ducă la îndeplinire, că orice şi oricine i-ar forţa nota, i-ar impune altceva, el trebuie să meargă pe acel drum. Faptul contrar, manifestat chiar şi prin gând, îl va duce inevitabil la stări şi manifestări ce nu îi fac bine, nu îi fac viaţa uşoară. Totul îi va fi pe dos, totul va avea un mers anevoios, până când, renunţând la a se mai considera Dumnezeul său, sau a considera pe alţii mai presus de Dumnezeu, în relaţia cu ei, de a se considera stăpân absolut şi absolutist al vieţii sale, şi a reintra pe drumul pe care şi l-a făgăduit pentru viaţa pe Pământ.
Mulţi pun şi îşi pun întrebarea Îşi poate cunoaşte sau îşi cunoaşte omul destinul?
Răspunsul n-ar putea fi complet de aş încerca să-l generalizez. Pentru spiritele obişnuite, care au vârstă astrală mică, răspunsul este: Nu, nu-l cunoaşte, greu este să-l cunoască, îl poate cunoaşte prin interpuşi, dar cu o plată foarte mare, însă, în anumite momente i se poate releva, total sau parţial.
Pentru spiritele cu totul şi cu totul speciale, rare, foarte rare chiar, venite aici cu o misiune foarte clară, destinul nu este un secret!
Spiritele înalte, speciale, venite aici cu un rol determinant la un anumit moment, în mare îşi ştiu rolul şi aş putea să spun destinul. De copii au manifestări, dar mai ales spuse, care par poveşti, pe care cei mari, spirite obişnuite le pun pe seama imaginaţiei de copil (oare nu toţi ceilalţi copii sunt copii?) şi sunt lăsaţi în joaca lor. Apoi, când manifestările se maturizează, aceste spirite dau veste, într-un mod foarte modest, că ştiu ceea ce urmează în viaţa lor. Uneori, chiar şi de către ei, spusele sunt trecute cu vederea şi se aruncă în lupta existenţială. Au şi ei caracteristică umană, au de învăţat, de recapitulat şi de verificat unele dintre cele ce le cunosc dar nu cred suficient în ele. Li se relevă prin imagini, prin spuse, prin percepţii şi senzaţii, viitorul. Dacă ar fi să conştientizeze, ar lua calea directă, însă dotaţi fiind cu o forţă mare, rezistă drumului ce şi l-au luat până când termină de acumulat ceea ce mai aveau de acumulat. În acest timp însăă şi ei se nărăvesc în a se considera dictatorii propriei vieţi. Atunci intervine “partenerul de contract” şi prin fapte ce se întâmplă, prin contracţii de neimaginat, în scurt timp, revin în drum, căci, în timpul acelor contracţii –probleme, suferinţe, boli– li se relevă tot ceea ce au de făcut. Din acel moment ei îşi cunosc destinul. Şi-l zugrăvesc, aparent fără suport real cu destule argumente reale. Văd mulţi din cei ce-l înconjoară asta, văd şi ştiu că de data asta ceea ce spun este un adevăr pur, doar ei continuă să nege, de cele mai multe ori din teama de a nu fi consideraţi “în afara lumii”, cel mai adesea de cei din propria familie, de teama repercursiunilor sociale. Până când... nu mai pot opoziţiona cu nimic...
Aceste spirite sunt cunoscute chiar de la venire şi de tabăra opusă. Nimeni nu se poate îndoi că există aceeaşi ierarhie şi a întunericului. Şi el îşi trimite aici spiritele sale. Ierarhia luminii ştie de venirea lor, aşa cum cea a întunericului ştie de venirea spiritelor înalte ale luminii. Diferenţele în acţiunile celor două tabere sunt foarte mari; totdeauna tabăra întunericului acţionează dur, chiar de la apariţia spiritului înalt pe Pământ. Aşa se pot recunoaşte spiritele înalte, iar din vârsta la care începe acţiunea împotriva lor se poate extrage informaţia despre înălţimea propriu-zisă a acestora. Cu cât sunt mai înalte cu atât vârsta de la care sunt atacaţi este mai mică; cu cât sunt mai puternice cu atât atacatorii sunt mai apropiaţi (până la nivelul mamă, tată, fraţi, copii; atacatorii sunt uneori “recrutaţi” pe parcurs, înainte de apariţia acestor spirite ei fiind în totală opoziţie cu ideea de a ataca, de a face rău. Cum şi de ce se face recrutarea nu este aici momentul de a vorbi).
Înainte de a epuiza ideea trebuie să fac şi alte două precizări: sexul spiritului întrupat este dat şi de problemele karmice pe care le mai are de rezolvat. Şi trebuie să le rezolve, având în vedere că după viaţa ce o duce pe pământ face un salt, iar un salt nu poate fi făcut dacă în spate duce o greutate mare. Aşadar, spiritele cu datorii karmice pe un anumit segment, se vor întrupa în femei iar cele pe un alt segment, în bărbaţi. Care sunt acele segmente nu vreau să fac aici referiri, dar ele sunt uşor de înţeles...
O altă precizare este legată de spiritele ce sunt destinate la a fi pereche. Ele vin din întâmplare unul în calea celuilalt. Totul se derulează rapid, pentru că nimic nu le e străin şi nimic nu le este opus în Ceruri. Datorită predestinării, trăirile lor se amestecă, se poate spune că există mari segmente existenţiale – cele vegetative, nu cele raţionale – ce sunt preluate/predate celuilalt. Efectiv viaţa la nivel vegetativ, a celor doi, este ca una singură, altfel spus dacă se ajunge să moară unul, moare şi celălalt (dacă divinitatea nu hotărăşte altfel...)
***
A fost necesar să vorbesc şi despre ideea de destin şi despre spirite, pentru că acest caz intră sub “incidenţa” vieţii unui spirit înalt. Nu este cazul să spun cât de înalt sau cât de puternic. Cert îmi este faptul că este acolo unde puţini nu se tem să vorbească despre spiritul persoanei respective şi la fel de cert îmi este că tocmai datprită acestei caracteristici spirituale, nu este deloc un om comod în apropierea “oamenilor mici” ce-i doresc îngenuncherea. Până la urmă o comparaţie pe plan real, prin analogie cu cei care au o valoare intelectuală mare, e uşor să se vadă că tocmai cei cu valoare mică încearcă să le devină superiori social, ca să poată să-i domine.


[2] Drunvalo Melchizedek, Omraam Mickael Aivanhoff, Osho, Ovidiu Dragoş Argeşanu, Oliviu Matei


Nobleţea răscumpărării
Sub efectele atacurilor, cu încăpăţânarea caracteristică de a arăta că nu este nicicum, cu nimic mai prejos de ceilalţi ce mereu îi erau daţi ca exemplu, a urmat o perioadă a vieţii cu mari meandre. N-a fost o perioadă de ridicare, de înălţare, ci mai repede una de coborâre. Prea multele-i cedări, mai ales pe planul ce-i era reproşat, încercarea de a rezolva rapid ideea reproşurilor, unele drumuri repetate, dar şi aspectul divin ce îi permitea o anumită largheţe pentru ca, după o suficientă coborâre să-i arate că este necesară o mare schimbare, au lăsat amprente cu sensuri, direcţii, mărimi şi intensităţi care, deşi au avut per total o mare însemnătate, pe bucăţi luate, au o însemnătate mai mică în acest moment. A fost necesarul drum de a se ajunge într-un anumit punct al vieţii în care să intervină karma. Şi chiar şi în după momentul acela, al începerii plăţii karmice s-a manifestat încă drumul cu meandre, dar s-au manifestat, din plin şi efectele atacului şi ajutorului de dinainte. Corzile erau întinse la maxim şi puterea informaţiei, dată ori schimbată, era şi ea maximă, porţile fiind încă deschise.
***
Cu acest bagaj, destul de greu, şi la o înălţime spirituală (energetică) mică, viaţa a intrat într-un alt ciclu din ceea ce se numeşte desăvârşire. Au fost faptele cele care se poate spune că au dus la o asemenea mică înălţime, dar nu trebuie să fie neglijat şi factorul extern deosebit de nefavorabil. O realitate însă poate fi considerată şi necesitatea de a se ajunge în acel punct în care plata karmică se putea face, căci, independent, spiritele ce trebuiau să-şi primească plata se aflau, şi au rămas, pe un nivel scăzut, mult prea scăzut ca, după ce datoriile erau plătite să mai poată avea influenţă (cu excepţia manifestărilor egotice) asupra celui ce intră, în relaţionarea karmică, dator. Repet, necesitatea exista, poate doar momentul ar fi fost să fie altul, efectele ieşirii din această relaţie să fi fost altele, dar plata, cu sau fără voie, cu sau fără conştientizare, trebuia făcută!
Stând sub semnul trecuturilor, prima mare datorie karmică (până la acest moment au fost şi altele, dar irelevante) nu se poate vorbi de o normalitate a relaţie. Chiar şi în plan uman, real, dorinţa de supunere a unui spirit înalt, ajuns, din necesita-te, la cheremul unui altul mic, iar ca om dominat de ego, alimentat de propriile-i rădăcini, era marcată de cedarea unor drepturi elementare, drepturi statuate (însă imposibil de verificat) şi de legile omenşti. Pe drept vorbind, omeneşte, totul ar fi trebuit să se încheie repede, la scurt timp după ce a început. Pe acest plan nu se poate vorbi decât de presiunea, la nivel verbal, a apropiaţilor, presiunea faptelor şi întâmplărilor anterioare şi presiunea unei realităţi existente în acel moment. Încă existenţa meandrelor era semnul că relaţia se afla sub imperiul altor legi decât cele vizibile, palpabile.
***
Karma (din sanscrită: - efect, faptă) este un concept filosofic-religios, prin care fiecare acţiune - fizică sau spirituală - are în mod inevitabil o urmare. Aceasta nu se manifestă neapărat în actuala viaţă.
"Karma" înseamnă acţiune. Pentru a înţelege mai bine conceptul de karmă, Swami Vivekananda, foloseşte exemplul unei pietre aruncată în vid (unde forţa gravitaţională a planetelor nu există). Orice piatră arunci în acest mediu se va întoarce în cele din urmă la tine, cu un moment (masă x viteză) egal cu cel care l-ai folosit pentru a o arunca. În acelaşi fel, orice acţiune se întoarce în cele din urmă, egal şi în aceeaşi formă, la cel care a iniţiat-o.
De ce nu este acest concept evident pentru noi toţi? Explicaţia o dau suficient de bine yoginii: pentru că uităm. Uneori, efectul acţiunilor din trecut se manifestă la un moment ulterior în aceeaşi viaţă, alteori se actualizează doar într-o viaţă viitoare, când condiţiile sunt propice. Chiar când se manifestă în viaţa actuală, omul a uitat de mult acţiunea respectivă şi nici se poate vedea întotdeauna legătura, pentru ca ea nu este doar la nivelul fizic, material. Căile "Domnului" nu sunt întotdeauna uşor de înţeles. Este nevoie de o adâncă profunzime spirituală. Chiar mai dificil este să se poată vedea conexiunea cu o faptă dintr-o viaţă anterioară, mai ales acum când cei mai mulţi se întrebă încă dacă aşa ceva chiar există.
Karma nu înseamna neapărat ceva rău, şi nu are decât o legătură extrem de vagă cu ideea creştină de "păcat". Nu este o pedeapsă. Este pur și simplu legea firii, unde ceea ce semeni, aia culegi. Sau, altfel spus, Karma nu are meniu, ea te serveşte cu ceea ce vrea ea! Faptele bune se vor întoarce cândva la cel ce le face, la fel cum se vor întoarce și cele negative. Depinde ceea ce face, depinde ce ceea ce proiectează în viaţă, în fiecare moment.
Legea karmei este descrisă în foarte multe tradiţii spirituale. Chiar în Biblie Iisus face mai multe referiri la ea, într-un mod foarte explicit: “cine seamănă vânt culege furtună“, “cel ce ridică sabia de sabie va fi tăiat“, “cu măsura cu care judeci vei fi judecat”, fiindcă, înainte de toate, “Precum în Cer, aşa şi pe Pământ”.
Este evident faptul că oamenii nu se nasc egali, unii având încă de la naştere tot felul de malformaţii, boli genetice, debilitate mentală sau fizică, etc. În aceste condiţii oricine se poate întreba: “unde este Dreptatea Divină? Pentru ce trebuie să pătimească un copil inocent care se naşte cu malformaţii?”. Creştinismul nu poate răspunde la aceasta întrebare decât cu ideea că acele persoane trebuie să pătimească pentru păcatele părinţilor, ceea ce este total nedrept. Chiar şi cea mai simplă lege umana spune că cineva trebuie pedepsit doar pentru ceea ce el a făcut şi nu pentru faptele comise de o altă persoană. Cu atât mai mult legile divine, care sunt în mod perfect drepte, trebuie să răsplătească pe fiecare după faptele sale şi nu ale altuia.
Chiar şi dacă se poate considera o persoană cu cele mai mari păcate imaginabile, care în fiecare secundă din viaţa ei a comis un păcat de moarte, totuşi toate aceste păcate luate la un loc nu vor echivala niciodată cu necesitatea unei pedepse veşnice. Până şi justitia umană acordă pedepse proporţional cu gravitatea faptei rele comise şi cu atât mai mult Justiţia Divină face la fel.
La multele întrebări legate de un mod neînţeles de pedepsire, legea karmei răspunde foarte simplu: fiecare primeşte exact ceea ce merită, nici mai mult nici mai puţin. Chiar dacă această recompensă nu vine imediat, la un moment dat ea tot va veni.
Alte întrebăre care se pot pune sunt următoarele: dacă tot Universul este guvernat de legea cauzalităţii şi deci există o cauză pentru tot ceea ce se petrece, înseamnă că nu există liberul arbitru? Înseamnă că toate alegerile umane sunt făcute în mod determinist datorită karmei şi a cauzelor active din acel moment? Răspunsul la această întrebare este mai complicat şi necesită explicarea mai multor aspecte. Ceea ce se poate spune acum este faptul că în Univers într-adevăr totul este determinist, deci nimic nu este întâmplător, aleator sau haotic ci totul respectă anumite legi. Pe de altă parte însă, o parte a fiinţei umane este constituită de spirit sau scânteia divină care exista în fiecare şi care conferă filiaţia divină. Această scânteie divină sau spiritul, este dincolo de spaţiu şi de timp şi, de fapt, este dincolo de orice lege fizică din Creaţie, la fel cum şi Dumnezeu este deasupra oricărei legi. Dacă spiritul este dincolo de timp, evident că legea cauzalităţii nu i se mai aplică, fiindcă nu se mai poate vorbi de o cauză care să fie “anterioară” efectului. De aici rezultă clar că orice om care devine din ce în ce mai mult una cu spiritul divin din el va constata totodată şi o mult mai mare stare de libertate şi un liber arbitru din ce în ce mai extins, relativ la karmă. Din acest motiv chiar gradul suprem de desăvârşire (îndumnezeire) este numit uneori ca fiind suprema “eliberare” spirituală. Pe de altă parte, o persoană care se menţine cu conştiinta doar la nivelul corpului fizic, în mod cert se va afla aproape complet sub influenţa determinismelor pe care legile Universului i le impun şi astfel liberul său arbitru va fi aproape inexistent.
***
Aşadar, o relaţie de acest tip, pe latura emoţional-sentimentală, dezvoltă sentimente multiple, care pot să se identifice cu dragostea dar pe lângă cele ce pot duce la o asemenea identificare, există altele care o pot scoate de sub această identitate: mila, superioritatea/inferitatea, cu cele ce vin din acestea: minciună, dualitate, infidelitate reciprocă, chiar dacă nu totdeauna cu manifestare fizică... Relaţiile karmice pot include, fără a fi obligatorii, şi copii. Dar apariţia unui copil, în cazul unui bărbat nu este tot una cu apariţia unui copil în cazul unei femei. Pentru o femeie copilul poate fi, şi de multe ori chiar asta este, o binecuvântare, un semn al protecţiei divine.
Momentul vieţii cerea o intervenţie a divinităţii, cu mai multe roluri. Cel mai importat rol era acela de protecţie a vieţii, căci la nivelul energetic din acel moment, acele cedări şi contrări coborâtoare, mediul negativ, erau factori ce puteau agrava starea fizică. Motivul venirii pe Pământ a spiritului cerea din plin această intervenţie.
Intervenţia era necesară şi pentru a arăta o altă faţă a trăirilor, a raportării la mediul social. Cum aspectele karmice erau agravate de comportamente, de dorinţe egotice, o prea mare scădere a liberului arbitru ar fi putut duce la puternice stări de alienare, de ieşire din normal. Astfel Dumnezeu a luat o hotărâre: întreruperea efectelor vechi şi noi, şi, în “colaborare” cu un alt spirit, ce şi-a ales venirea aici, a încercat să dea de veste, să arate ceea ce este bine, ceea ce nu este bine. Legea Divină spune că: Cine are ochi să vadă... iar nerespectarea acestei legi îşi avea plata ei...
Despre spiritul ce a venit nu voi face o prea mare discuţie. Nu pentru că nu aş avea dreptul de a şti, nu pentru că aş avea teamă de a vorbi, dar regula “deontologică” trebuie resprectată. Motivul venirii acestui spirit (despre care am spus ceea ce era normal să spun referitor la egalitatea dintre noi) era şi acela de a arăta lipsa acelei părţi, înlocuită, de suflet, de a arăta capabilitatea sentimentală. Dar era un spirit atins, lovit de nişte “unde” ce i-au vrut deviat drumul. Aşa cum şi eu port “semnul arsurii”, aşa şi el îl poartă! Un spirit ce-şi caută acum adevăratul drum. Dar, atunci, a arătat că vorbele celor ce nu voiau să tacă erau vorbe în vânt!
Tot ceea ce a urmat, o lungă perioadă de timp, s-a trecut sub semnul acestei protecţii, timp în care, de o parte şi de alta au existat frământări şi transformări. Relaţia depăşise deja faza pur karmică, meandre reapăruseră, viaţa, la început stând într-o aşa-zisă plafonare, arăta necesitatea apariţiei unui final ce nu putea fi evitat. Se estompaseră multe din efectele atacului vechi şi multe din efectele acelui ajutor ce se manifestase continuu, însă erau doar estompate. Finalul, în forma în care se prefigura şi în forma în care s-a şi întâmplat, pe plan uman spunea şi nu spunea ceva, dar dacă atenţia era deplină, pe plan spiritul erau multe concluzii de tras. Unul urcase, altul coborâse. Însă durata de plată depăşind valoarea datoriei s-a întors puţin împotriva protagoniştilor. S-ar putea folosi aici expresia “Ocaziile ratate se răzbună”. Urcuşul la care am făcut referire urma să se manifeste printr-o formă de plată rapidă, în această viaţă, formă specifică iniţiaţilor, ascensionaţilor. Şi totul se corobora cu intrarea în poate cea mai grea datorie, de altă factură, o plată ce se putea solda cu întreruperea misiunii, o plată karmică ce avea alternative. Ceea ce fusese se terminase, ceea ce venea începea. O meandră emoţională şi pe planul gândirii. Una dintre alternativele plăţii karmice următoare era însă anihilată de acele forme-gând estompate. Fusese anihilată şi de frică. În plus suportul energetic al vieţii, dat de mediu, apropierea de un spirit în decădere, lăsau poarta deschisă unor întâmplări fără comparaţie, unor întâmplări asemănătoare vieţii în condiţii de război medieval.
Ca o paranteză, trebuie să completez ceva referitoare la spiritul salvator (fără exagerare): eu ştiu ce înseamnă să fii lovit înainte de a para măcar cu un gând. Şi mai ştiu şi ce însemnă cutremurul social în faţa căruia te pune viaţa. Dar, totodată, ştiu şi ceea ce are de făcut. Dacă cineva se mai întreabă de ce am ajuns eu în preajma unui spirit de această anvergură, e cazul să caute prin Ceruri un răspuns satisfăcător sau...


Extreme translatorii
Ruperea a însemnat o translaţie. Avea un suport pe care se putea face aceas-tă translaţie, un suport artificial pe plan spiritual, un suport real pe plan material...
Cealaltă parte intra într-un ciclu de decădere, ce se va demonstra şi foarte repede, dar şi mai târziu. De fapt grosul manifstării abia începe. S-ar prea putea ca finalul să-l salveze de ceva ce poate însemna o mare suferinţă. Dar mai mult ca sigur că nu se va întâmpla aşa. Adaosul de plată, o dobândă nemeritată ce şi-a însuşit-o, nemaifind posibil să meargă pe linia karmei (celălalt spirit, ascensionând, nu mai poate relaţiona vreodată cu el) plata se va face, în timpul vieţii, prin propriile-i trăiri. Aşa cum am spus zbaterile deja există, oricâte ar încerca pentru a avea câştig de cauză...
O translaţie. Încă o translaţie... Obişnuit sau neobişnuit, viaţa oferă omului diferite ipostaze. Pe unele le-ar fi putut gestiona, pe altele nicidecum. Conjuncturi, motive, motivaţii, factori externi, sfaturi, idei, împotriviri, idei fixate, necesităţi, cerinţe, vise, speranţe, dezamăgiri... sunt suficient de multe motive ce duc la un mod sau un alt mod de a gestiona o situaţie, un moment de cotitură, de inflexiune a graficului de evoluţie. Aceştia sunt factori umani, sociali, personali, care au relevanţa lor sub aspect subtil, spiritual. Pe lângă acestea se adaugă ceea ce este implicit, ceea ce era chiar necesar într-o oarecare măsură. Necesitatea însă, putea, aşa cum am spus, să fie îndeplinită mai uşor, mai frumos. Se putea întâmpla ceva de acest gen în urmă cu circa 15-16 ani. Se putea şi în momentul la care a ajuns viaţa de nu ar fi existat cele trecute şi petrecute, dacă nu existau binevoitorii cu toată facerea lor de bine.
Ce era vechi, ceea ce se estompase, era la fel, era în cea mai mare parte existent. Existau şi noutăţi. Noutăţile pozitice aveau un anumit rol în minimalizarea modului de manifestare, dar şi un rol care, la momentul resprectiv fiind exploatate împotrivă, factorul de pozitivitate nu avea sprijinul suportului. Erau însă şi aspecte de “câştig” pe structura negativă.
***
Ingerii răi, sau demonii, sunt fiinţe personale şi reale, ca şi îngerii buni. La început mulţi au fost îngeri buni, dar folosindu-se rău de libertatea lor, şi răzvrătindu-se împotriva lui Dumnezeu, din mândrie, au fost izgoniţi din cer.
Numărul lor este foarte mare. Unii dintre demoni sunt în iad, alţii pe pământ, unde ispitesc pe oameni, şi alţii sunt în văzduh.
Despre aceştia, Sf. Antonie cel Mare, care avea capacitatea duhovnicească de ai vedea, spune că "roiesc în jurul nostru ca păsările prin aer".
Nici lumea demonică nu este o lume haotică, ci foarte bine organizată, dar numai în scopuri rele, căci demonii nu mai sunt capabili de lucruri bune.
Căderea lor a fost înainte de facerea omului, deoarece Adam a căzut din ascultare prin ispitirea lui Satan. Iisus le zicea fariseilor: “Voi sunteţi fii ai diavolului, acela de la început a fost ucigător de oameni şi în adevăr n-a stat".
Ei au şi acum firea îngerească, dar sunt lipsiţi de har. Demonii "cred în Dumnezeu şi se cutremură" (Iacov 2,19) , dar nu îl mai pot iubi. Ei au mare înrudire cu nălucirea sau imaginaţia păcătoasă, cu pofta iraţională şi cu mânia dobitocească, cu mândria şi lauda de sine.
Cu aceastea ispitesc apoi şi ei pe oameni. Sfântul Petru arată că "diavolul umblă ca un leu răcnind, căutând pe cine să înghită". Sfântul Teofan Zăvorâtul spune: "Una din viclenele curse ale vrăjmaşului este să se ascundă pe sine, adică să-l încredinţeze pe păcătos că el nu există, în urma cărui fapt el face ce vrea în sufletul păcătos".
Demonul nu e, deci, cum au afirmat unii, o iluzie a timpurilor vechi şi întunecate, sau o reprezentare sau o personificare sensibilă a răului care izvorăşte din om, ci are o existenţă reală şi incontestabilă.
Fiind fiinţe spirituale şi raţionale, demonii posedă o incredibilă putere de amăgire, influenţând, mai ales, imaginaţia şi gândurile omului. Genialul scriitor-psiholog Dostoievski, descriind în romanul Fraţii Karamazov, coşmarul lui Igor după uciderea de către Smerdeakov a tatălui său Fiodor, vorbeşte de apariţia unui "musafir nedorit" ce i-a intensificat mustrările de conştiinţă până la nebunie. "Musafirul nedorit", care este zugrăvit ca o fiinţă reală, independentă de persoana lui Ivan, îi spune la un moment dat, direct, acestuia: Deşi sunt halucinaţia ta, dar, ca într-un coşmar, eu îţi spun lucruri originale, care nu ţi-au venit până acum în minte, aşa încât ele nu mai repetă deloc gândurile tale.
Demonii au un mare volum de cunoştinte din toate domeniile, deci şi cunoştinte religioase, cunosc şi pot vorbi în toate dialectele pământului şi pot reproduce cu lux de amănunte toate momentele din viaţa noastră, a strămoşilor noştri, precum şi din istoria lumii.
Lucrarea lor malefică a însoţit lumea încă de la creaţie. Astăzi demoni îşi fac simţită prezenţa în diverse cazuri de demonizări, crime, practici oculte etc.
***
Tristetea umple sufletul de obscuritate, acoperind în primul rând spiritul de tenebre, întunecând inteligenţa şi reducându-i considerabil facultatea de discernământ. Unul din efectele ei specifice este să îngreuneze sufletul. Ea produce, de altfel, în întreaga fiinţă omenească o stare de astenie şi de slăbiciune, îl face nevolnic şi-i paralizează activitatea. Acest ultim efect se dovedeşte deosebit de grav în planul spiritual, unde îl privează pe om de orice dinamism, îi contracarează eforturile ascetice, "pustieşte rugăciunea", în special atunci cînd ea urmează unei greşeli.
Demonii joacă un rol important în naşterea, dezvoltarea şi perpetuarea tuturor formelor de tristeţe. Sfântul Ioan Casian remarcă faptul că uneori, fără nici o cauză aparentă care să ne provoace această prăbuşire, răutatea duşmanului ne copleşeşte dintr-o dată. Sfântul Ioan Gură de Aur, vorbind despre starea prietenului său Stagir, care suferea de o tristeţe adâncă, subliniaza şi el, în mai multe rânduri, rolul influenţei demonice. El îi scrie, printre altele: Demonul îţi învăluie sufletul cu aceste negre tristeţi ca şi cu un întuneric profund, şi se străduieşte să-ţi fure gândurile care te-ar putea linişti împotriva ta. Dar găsindu-ţi atunci sufletul singur, îl copleşeste de lovituri şi suferinţe.
Invazia unui sentiment de tristeţe în suflet este unul din efectele cele mai imediate ale acţiunii diabolice. Gândurile care vin de la demoni sunt în primul rând tulburi şi amestecate cu tristeţe, notează Sfântul Varsanufie. Şi, invers, se poate spune că orice stare de tristeţe în suflet este, în toate împrejurările, semnul unei acţiuni demonice. Tot ce se face cu tulburare şi tristeţe vine de la demoni, mai spune marele scriitor clasic.
Deşi unele evenimente exterioare pot naşte şi motiva tristeţea, trebuie subliniat faptul că în realitate nu în acestea îşi are ea sursa: ele sunt pentru ea ocazia, iar nu cauza, care se găseşte numai în însuşi sufletul omului, mai precis în atitudinea pe care o adoptă faţă de evenimentele exterioare, ca şi faţă de sine. El este, deci, responsabil de tristeţea care-l afectează, iar circumstanţele exterioare şi înseşi suferinţele pe care le poate suferi n-ar putea să-i servească temeinic drept scuze. Bucuriile şi tristeţile noastre, scrie Sfântul Ioan Gură de Aur, vin mai puţin din natura însăşi a lucrurilor, cât din propriile noastre stări sufleteşti. Dacă acestea din urmă sunt conduse cu înţelepciune, vom avea întotdeauna în inima noastră un mare temei de mulţumire. Bolile trupului au mai degrabă drept cauză vreo dezordine interioară decât o intemperie atmosferică sau vreo altă influenţă exterioară; dar cu atât mai mult se întâmplă asta cu bolile sufletului. Căci dacă acelea ale trupului sunt un apanaj al naturii noastre omeneşti, celelalte nu depind decât de voinţă noastră.
Chiar atunci când demonii sunt cei care generează sau întreţin stările de tristeţe, ei nu pot s-o facă decât pentru că găsesc în suflet un teren favorabil şi beneficiază de o anumită participare (mai mult sau mai puţin conştientă) din partea voinţei omului. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur îi poate spune lui Stagir: Demonul nu e câtuşi de puţin în tine autorul acestei întunecate tristeţi, ci însăşi această tristeţe îi vine în ajutor demonului, şi el îţi sugerează aceste gânduri rele. Adesea, tristeţea pre-există intervenţiei directe a diavolului, iar acesta din urma nu face decât să profite de situaţie pentru a creşte patima.
***
Patima tristeţii poate lua forma extremă a disperării. Aceasta e una din manifestările ei deosebit de grave. "O prea mare tristeţe e periculoasă”, evidenţiază Sfântul Ioan Gură de Aur, “până-ntr-atât de periculoasă încât poate cauza moartea".
Diavolul joacă un rol deosebit de important în naşterea disperării şi poate provoca în suflet, prin intermediul acestei stări, consecinţe catastrofale. “Demonul”, spune Sfântul Ioan Gură de-Aur, “n-are în mâinile lui arme mai redutabile decât disperarea; astfel, îi facem mai puţină plăcere păcătuind decât disperând”. Într-adevăr, în aceasta stare omul îşi pierde speranţa în Dumnezeu şi, prin urmare, se rupe de El. Prin aceasta, el lasă câmp liber de acţiune diavolului, se dă legat fedeleş în puterea lui şi se sorteşte morţii spirituale. “Întristarea lumii aduce moarte”, spune Sfântul Apostol Pavel. Sub efectul disperării (şi, uneori, chiar al simplei tristeţi), adesea omul e împins să se consacre patimilor distrugătoare, crezând că ele ar putea aduce alinare stării sale, cruţându-l măcar de conştiinţa acesteia. Astfel, Sfântul Apostol Pavel constata: “Din pricina împietririi inimii lor, aceştia petrec în nesimţire şi s-au dat pe sine desfrânării, săvârşind cu nesaţ toate faptele necurăţiei”. Sfântul Grigore cel Mare notează, la rândul său că din tristeţe “decurge rătăcirea sufletului către lucrurile oprite”.
Sursă de moarte spirituală, disperarea poate, de asemenea, să îndemne omul la a-şi dărui morţii trupul: împingându-l să nu mai aştepte nimic de la viaţă, ea imprimă sufletului său idei de sinucidere şi îl incită să le pună în practică. Sfântul Ioan Gură de Aur, pentru a explica acest fapt, reţine posibilitatea unei intervenţii diabolice, dar afirmă că, în orice caz, ea nu este singură implicată, vrând să insiste şi aici asupra responsabilităţii omului însuşi: “Aceste ganduri funeste”, ii scrie el lui Stagir, “nu vin doar de la demon, iar melancolia ta contribuie la aceasta cu mult. Da, această întunecată tristeţe le provoacă cu mult mai mult decât duhul rău, şi poate că ea le este cauza unică. E într-adevăr sigur că unii, în afara acestei obsesii diabolice, resimt această mânie a sinuciderii ca urmare a unor suferinţe violente. O profundă tristeţe, mai spune el, chiar fără ajutorul diavolului dă naştere celor mai mari suferinţe. ... Sub apăsarea unei descurajări întunecate, nefericiţii împletesc un laţ, se străpung cu un pumnal, se aruncă în apa, recurg la orice alt fel de moarte violentă. Chiar cei în care se relevează acţiunea duhului rău trebuie să-l acuze mai puţin pe acesta de pierzania lor decât tirania şi lipsa de măsură a tristeţilor lor”.
Tristeţea, din toate aceste motive, poate fi considerată drept o boală a sufletului a cărei importanţă e mare, iar efectele - puternice. “Mare e împărăţia tristeţii", spune Sfântul Ioan Gură de Aur, “e o boală a spiritului care cere multă putere pentru a-i rezista cu curaj şi pentru a respinge ce are ea mai rău”.
Sfinţii Părinţi prezintă adesea această patimă drept o formă de nebunie, stare care se manifestă într-un mod deosebit de clar în disperare. Sfânta Singlitichia, invocând "tristeţea care vine de la duşman", spune cum că ea este "plină de nebunie". Şi Sfântul Ioan Casian evidenţiază că “dacă o lăsăm să pună stăpânire încetul cu încetul pe sufletul nostru, după voia diferitelor împrejurări, atunci ea ne zdruncină şi ne deprimă sufletul; o data adus (cel pe care-l afectează) în starea de a fi incapabil să ia o hotărâre salvatoare şi lipsit de pacea inimii, ea face din el un nebun... pe care-l doboară şi-l scufundă sub o disperare apăsătoare”.
Efectele patologice ale tristeţii sunt importante şi de temut. “Tristeţea i-a pierdut pe mulţi”, constată Ecclesiastul. Sfântul Ioan Gură de Aur nu ezită să spună: “O tristeţe profundă, ne este cu mult mai vătămătoare decât, toate atacurile duhului rău”.
În afara de faptul că ea dă naştere, aproape inevitabil, disperării şi gravelor ei consecinţe, dacă e lăsată să se dezvolte, această patimă produce, de la primele manifestări, atitudini pătimaşe cum ar fi supărarea, răutatea, pizma, amărăciunea, ranchiuna (pe care am văzut-o generând tristeţea, dar pe care aceasta din urmă o sporeşte în schimb), nerăbdarea. Prin aceasta, ea perturbă în mod grav relaţiile omului cu aproapele său.
***
N-am adus întâmplător în discuţie ideile de mai sus. Tristeţea, cu toate efectele sale, este un factor deloc neglijabil în viaţa omului. Am preferat să reproduc un text pe care l-am păstrat de atunci când mie mi-a fost de folos, text care m-a făcut să înţeleg ce-mi era pus în cale. După ce învinsesem, mai mult sau mai puţin conştient tristeţea dată de vestea unei morţi iminente, învingând cauza ce mă putea duce acolo, nu reuşeam să-mi înţeleg stări dure şi confuze ce-mi erau date să le am, să le trăiesc. Cu tristeţea mea avuseseră de luptat psihologii, rezultatul fiind absolut neînsemnat. Acest text, pe care eu l-am înţeles translatând ideile în forma modernă a câmpurilor energetice, mi-a deschis calea spre ceea ce sunt acum, nu lecuit în întregime, dar în drum mereu spre desăvârşire.
Chiar dacă textul de mai sus este, fără dubii, un text religios, el nu are nimic arhaic şi vechi în el. El este, aşa condensat, asemenea unei ore de curs privind tristeţea şi disperarea.
Am spus de multe ori, chiar am făcut afirmaţia public, la o emisiune TV în care pusesem în dezbatere o idee ce unii o considerau extremă, “Cibernetica divină” faptul că noţinea de demon, diavol, poate fi explicată şi înţeleasă prin teoria câmpurilor enegetice; gândul circulă în structura de neuroni, curentul său generând, ca orice curent în mişcare un câmp electromagnetic. Acest câmp se propagă şi ajunge la receptor care, dacă intră în rezonanţă cu acesta preia informaţia sa, pe care o prelucrează şi o pune în aplicare prin gândul generat de această informaţie. Aceasta este explicaţia tehnică aş spune, principială, bazată pe fizică, la nivel clasic (cuantic doar dacă luăm în calcul structura ce păstrează informaţia) a formelor-gând prin care omul poate fi atacat. De aici până la utilizarea tehnicii pentru atacul unei persoane sau a unei populaţii nu este decât un pas.
Oare persoana subiect al cazului de faţă se va fi gândit vreodată că are, de la venire, misiunea de a face conştientizaţi pe cât mai mulţi despre acest pericol? În momentul de faţă aş spune că nu este încă în acest punct, însă cele câteva episoade ce vor urma, vor schimba în documentarea şi motivarea acţiunilor sale. Nimic nu este întâmplător.... Dar, haideţi să las ideea de o parte, să nu mă duc pe panta anticipării...
Ei bine, şi demonul este un astfel de câmp care este peste tot. Este necesară doar condiţia de rezonanţă între acest câmp şi structura umană, influenţată – atacată, cum e şi corect, cu forme-gând care o aduc în aproape de acest punct de rezonanţă. Şi totdeauna acest lucru se întâmplă când omul este dominat de frică, frica fiind generatoarea oscilaţiilor a vibraţiei. În această oscilaţie, ce baleiază un întreg spectru, se ajunge şi la acest punct grav. Rezonanţa permite transferul maxim de energie între cele două sisteme. Astfel spus aproape tot ce este negativ (demonic) se transferă omului.
***
Prin cele scrise mai sus nu am vrut să fug de a vorbi despre momentul vieţii la care făceam referire în acest episod. Era necesară însă o clarificare prin explicaţii a unei stări care exista şi venea din vechime. Pe structura ei, împreună cu toate celelalte, s-au grevat trăiri, sentimente, fapte care au influenţat toată viaţa. Şi încă, în acest moment o influenţează, fiind cauză a multor încă neîmpliniri şi neînţelegeri a vieţii, dar mai ales a rolului în viaţa sa, a altora şi a destinului.
***
În momentul în care translaţia se definea ca o ruptură a ceea ce fusese, încărcătura suportului era mare, suportul era extrem de lunecos. Suportul în sine era generator de translaţii în mai multe planuri, şi chiar dacă acum avea direcţie preponderentă, nu avea anulate şi celelalte direcţii. Problema karmică era una legată de o valoare materială, venită dintr-o viaţă în care, pe fondul imperativelor momentului, cuvântul dat nu fusese respectat: şi haiducia îşi avea legile ei. Venise viaţa plăţii şi această plată fusese asumată “conştient” de spirit, ştia de existenţa ei, de necesitatea ei. Şi s-ar fi făcut fără de traume mari, căci dat îi era spiritului-trup să nu fie în imposibilitate de a o face. Dar cele toate întâmplate, acea nebunie a începutului, gândului materialist ce tot timpul presa asupra sa, deşi nu era unul propriu, crea opoziţie la efectuarea plăţii. O opoziţie care, pe plan uman era de înţeles şi obiectivă. Datorni-cul nu era deloc absurd în această privinţă. Cel care avea de primit însă dovedea o mare nesăbuinţă, o mare grabă şi, dominat de spiritul vechi al bogatului ce acapara şi fiinţa umană în schimbul banului, a acţionat ca şi în vremurile respective. Era de pe atunci vândut celor mai de jos principii şi nu avea cum înţelege schimbul propus de datornic, acela al plăţii în formă şi nu în conţinut, în timp şi nu în valoare numărabilă, imediat.
Faţă de ceea ce ar fi fost normal, acţiunea liberului arbitru la cel care trebuia să primească, în esenţă faţă de ceea ce era de primit sau de dat, îl dusese cu câteva planuri mai jos, din punct de vedere spiritual. Aproape de pragul de jos, adept al forţei şi al impunerii cu forţa al propriei voinţe. Şi, în caz de refuz, inducerea ideii de moarte fizică, pprin fapte nu doar prin vorbe. Învăţase în joacă să terorizeze, să chinuiască, o mai încercase şi văzuse că avusese rezultate, aşa că era o altă joacă punerea în practivă.
Structura adusă la rezonanţă a datornicului a făcut posibilă rezonanţa cu ideile sale. Vorbă mieroasă şi comportament dulce întâlnind, nu a reuşit să perceapă o capcană. Era mai sus spiritual, dar îngerul de pază, primit mai târziu, după ce îi fusese furat cel venit cu el, la începutul vieţii, ţi el supus multor traume, nu avea toată ştinţa necesară pentru a apăra pe cel ce-l avea în pază (aici pe cea care o avea în pază) şi, ca oricine care nu are acel înger păzitor ce-i atrage atenţia, s-a lăsat pradă naivităţii de a crede înainte de toate în bunătatea şi sinceritatea semenului ce şi avea motive să nu se arate a fi rău. Da, chiar dacă pare a fi dură exprimarea mea, spun că a şi greşit folosindu-se de liberul arbitru, dar nu pot, oricât aş vrea să exclud alţi factori, să pun totul pe seama sa, căci greşeala de care vorbeam nu a cauzat altora probleme ci doar sieşi, punându-se în situaţia de a se lăsa fără nici un fel de sprijin, mai mult decât era cauza problemei karmice, când nu avusese în faţă pe cineva lipsit complet de posibilitatea de apărare.
E cazul să o spun direct: neîmplinirea planului material pe care tot au bătut mulţi a creat vulnerabilitate şi a lăsat posibilitatea ca liberul arbitru să se sprijine pe ideea socială generalizată în societatea modernă, că totul trebuie să înceapă bazat pe un anumit suport. Ori, se ştie, spiritelor înalte le este dată menirea dar şi obligaţia de a construi de la nivel zero, sau mai jos de nivelul zero, pentru că sunt şi trebuie să fie un exemplu pentru ceilalţi care altfel nu ar avea puterea de a continua viaţa, când ea îi aduce la acel nivel.
Totodată, el, spiritul înalt, mai adunase pe lângă el o entităţi ce sporeau efectul sufletului înlocuit, dar şi efectul unor corzi la care am mai făcut referire: o entitate ce trebuia să facă în aşa fel încât nimeni să nu-i fie împrejur, de fapt alături, mai ales dacă ar fi un spirit înalt (iar această entitate încă există!) şi una a generării de boală incurabilă, dacă el ia cumva un drum pe care spiritul ce trebuia să fie mai de mult lăsat în colivia sa, nu i-l vroia.
Tot ceea ce s-a întâmplat într-o perioadă scurtă de timp a fost un extrem al manifestărilor răului şi binelui. Se vlăguise forţa interioară şi intervenţia cadrului divin a fost extrem de mare. Interfaţa dintre suflet şi trup, subconştientul a fost practic anihilat de manifestările de forţă. A fost îngheţat, căci asemenea momentului când un om vine din frig şi intră într-o încăpere, în care vede o sobă, pune mâna pe ea să se încălzească. Dar când simte că soba nu are căldură, copleşit de dezamăgire simte frigul cum îl paralizează. Îngheţând această interfaţă, triada suflet-psihic-trup nu a mai fost ceva concordant, faptele devenind doar instinct de conservare. A fost un prag al nebuniei, un prag pe care s-au încrestat toate cele întâmplate, un prag ce trebuia şi trebuie slefuit bine pentru a se şterge acele încrustaţii.
Îngerul acela, neştiutor şi el, uneori, mereu şi mereu cerea intervenţia divinităţii care a şi acţionat prin cei scoşi în cale, pentru nepieirea trupului. Dar omul a pierdut mult. Fac o analogie spunând că pierderea a fost aşa de mare ca a unuia care pierde procese, bani, agoniseală, imagine, sănătate şi chiar o parte din minte. Şi a pierdut şi datorită acelor entităţi ce impuneau ideea singurătăţii (o vulnerabilitate necesară controlului celor ce creaseră acele entităţi) şi care-i paralizau dorinţa de luptă, care-i induceau ideea de perdant dintr-un început, când de fapt, nimic nu ar fi trebuit să stea în cale.
Asemenea tuturor nebunilor lumii, cel care-şi dorea înapoi bogăţia nu s-a sfiit să încerce să se folosească de cele sfinte pentru a creea o punte, o legătură definitivă pentru a subjuga un suflet şi un trup. Acolo el nici nu ştie cât rau a făcut să rămână asupra lui şi a celor ce îi vor urma, căci atunci Dumnezeu s-a arătat la faţă. Sângele ce a curs va cere sânge să curgă. Să nu se creadă că Dumnezeu este atât de iertător; “Dumnezeu nu doarme”, spune vorba populară... Şi sângele va curge, când îi va fi mai bine...
Dumnezeu n-a dormit, nici pentru spiritul pe care-l ştia că nu s-a lăsat pierdut. Că a depăşit şi momentul în care risca să-şi vândă existenţa fizică în contul datoriei, riscând şi pierzând mult, aproape totul. Făcătura de apropiere de locul rău a înlăturat-o prin chiar gândul şi fapta făcătorului. Trebuia să se depărteze pentru a se regăsi, măcar parţial, pe sine. Trebuia să se îndepărteze şi cum altă legătură şi datorie o ţinea prea aproape de un “generator de radiaţie” malefică ar fi ţinut-o strânsă în chingi, a fost împinsă să se depărteze. Trebuia! Acum trebuie dusă mai departe datoria şi ceea ce a rămas ca necesară revenire, periodică, acolo, trebuie să fie scoasă de sub imperiul necesităţii. Este o indatorire de onoare faţă de un alt spirit, mai înalt, salvator la un moment dat, ce trebuie şi el scos din flăcări. De acum încolo cale este deschisă... Acelui spirit îi trebuie redată libertatea şi datornic este lui de a i se da libertatea viitorului, prin scoaterea de sub platoşa ce îi induce idei care-i sunt şi lui şi, totodată, altora împotrivă.
Lumina s-a ivit!...


Intermezzo în destin
Încă un episod al vieţii luase sfârşit. Epoca translaţiilor nu-şi mai avea motive. Epoca privirilor într-o direcţie ce nu coincidea cu predestinarea spiritului şi cu destinul fiinţei trebuia înţeles. Neînţelegerea de ar fi fost să rămână, pierderea în totalitate s-ar fi făcut să fie o realitate. Pierdere fizică, moarte de ar fi să-i spunem aşa, chiar dacă ar fi avut doar forma parţială de boală şi imposibilitate de mişcare. Sau planul acela, pe care în prea mică măsură îl controlează omul, într-o oarecare mare măsură divinitatea din om şi ceea ce rămâne, o parte însemnată divinitatea absolută. Se traduce prin nebunie. Aşa ar fi fost să fie datul unui spirit mediu, căci unul mic ar fi clacat pentru totdeauna.
Ce încă nu era înţeles era faptul că totul era posibil, că şi materialul îi era şi îi este un plan permis mai mult decât îndeajuns, calea însă de a ajunge la el era cu totul alta. Nu de unul singur, şi nu prin sine. Dar nici pe de-a gata. Altfel, altcumva. Împotriva ideilor puse ca şi cărămizile într-un zid de cei ce trebuiau să construiască zidul.
Doar dispariţia este posibilă peste noapte. Transformarea şi construcţia nu. Transformarea este supusă unor legi, dacă nu intervine divinitatea, palpabile, vizibile, inerţiale.
Divinitatea acţionează direct mai rar, prin oameni cel mai adesea. Acest din urmă aspect poate cauza însă şi anumite confuzii, căci oamenii pot veni aproape şi cu lucrarea celeilalte părţi, ce se arată magnifică, strălucitoare, atrăgătoare, însă pe dinăuntru putredă. Nu cred că cineva poate să spună că a întâlnit oameni prin care Dumnezeu să-şi facă simţit ajutorul ca fiind nume sonore, sau cei alergători după faimă. Dumnezeu se arată prin oameni aleşi dintre oamenii obişnuiţi, în parte anonimi, simpli în vorbă şi în fapt, ducători ai vieţii şi nu duşi de valul vieţii, aceia care ţin în frâu valul şi nu căţăresc pe el ca să fie văzuţi de ceilalţi în vitejia lor. Lucrătorii întru Dumnezeu ţin valul în spate şi valul le acoperă strălucirea, dar ei nici nu caută să le fie văzută strălucirea.
Ceilalţi sunt cei care îşi schimbă rânjetul în zîmbet şi apar pe fieunde le este preaslăvit numele şi prea-slăvită fapta. Harul e dar şi despre dar alţii vorbesc, nu cei care dăruiesc. Lumea prea pestriţă este plină de zurgălăi şi lanterne ce atrag ureche şi privirea înspre ceea ce cred că este de folos omului. Sunt oameni căci spiritul nu li se ridică la nivelul pe care ei şi-l cred. Acesta este acum şi a fost şi la vremea punctului în care am ajuns în ceea ce scriu, planul social...
***
Mai avea omul de învăţat ceva? Cu siguranţă? Mai avea spiritul de experimentat, de verificat ceva? Răspunsul este acelaşi.
Încotro se îndreptau, atât omul cât şi spiritul?
Am un singur răspuns aici, că place, că nu place, ori că ar conveni, ori că nu ar conveni, oricare ar fi acela care vrea să îşi dea cu părerea: pe drumul destinului, spre împlinirea menirii, spre ultimul episod al vieţii. Episodul în care nu mai există întuneric. Acel episod care, bulversând, întorcând brazda spre rodnicie, va face să-şi înduplece capul acei ce cap plecat altora au dorit.
Nu pot să caut minciuni, nici n-aş putea să găsesc una plauzibilă.
În acest punct însă, al scrierii, paşi de făcut mai erau...
***
Se adunaseră destule întâmplări care configuraseră complexitatea vieţii pentru omul real. Se adunaseră trăiri, fapte, realităţi din lumea materială. Dar corpul energetic adunase o anumită încărcătură. El, corpul energeric, excedând fizicul, era interfaţa ce putea să apară în ochii celorlalţi căci omul vede ceea ce îi ajunge ca informaţie în minte, oricât s-ar spune, ori s-ar crede, că vede realul, palpabilul. Raţionalul prelucrează informaţia primită de elementul receptor, fără a putea evalua corectitudinea informaţiei receptate. Daca e să fac referire la ochiul uman, este evident că nu poate nimeni să spună că respectă regula repetabilităţii. El recepţionează informaţia venită prin cuantele energetice, în cea mai mare măsură lumina. Dar dacă în acest stadiu al ştiinţei doar fotonul, cuanta energetică a luminii, este relevantă, poate cineva da asigurări că este unica? Dacă, într-un fel sau altul şi tachionul, cunata energetică informaţională, mai nou introdusă în discuţia fizicii cuantice este răspunzătoare de deformarea realităţii vizuale?
Marjez pe această idee, din ceea ce cunosc eu, fără să încerc să demonstrez aici, acum ceva. Va veni şi acestă demonstraţie să completeze cadrul de percepţie a realului prin subtil.
Toate cele de până acum formau imaginea fizică şi socială a spiritului şi a trupului ce-l purta. Avea formă, conţinut şi aspect. Repet, nu doar fizic.
Venise vremea în care să i se atragă atenţia că ceva trebuie să se schimbe dar mai ales faptul că singurul şi unicul purtător de grijă este el însuşi. Laudele nu-s o perie ce-l curăţă de praf, sunt mai repede păturile ce i se scutură în cap. Vorbele răutăcioase nu–s caracterizări ci mai repede cuţite înfipte de dragul tirului, fiindcă oricând omul fizic este ţinta unor vânători pe toate planurile. Ceea ce nu se învăţase trebuia să se înveţe, repede şi bine de data aceasta, căci se apropia momentul în care spiritul să-şi reintre în destin dar şi momentul în care, prin manifestare, trebuia să-şi arate statura. O statură înaltă, chiar dacă acum, gârbovită, părea mai scundă.
Dintr-o pornire, care putea să se interpreteze ca o tentativă de drum ales pe latura sentimentală, dar şi de o realitate pe acelaşi plan, în alt context, spiritului i s-a dat să se manifeste pe planul transmiterii unei informaţii ce nu era direct relevantă, pe care nu în orice condiţie putea fi percepută. Căci mulţi scriu şi nu transmit nimic. Căci tone de hârtie se pot imprima cu scrieri ce, informaţional, se poate strânge într-o cutie de chibrituri. Puţini însă pot să scrie în aşa fel încât textul scris să fie un suport doar ce poartă informaţia care ajunge în sufletul celuilalt, fără să provoace alte senzaţii. Menirea se arăta prin această formă.
Ca orice, în această lume în care totul este interpretat spre deliciul si plăcerea celui ce interpretează, ochiului vigilent al celor ce sunt puşi pe a îngropa, a ucide, nu i-a scăpat această formă de definire. Era pus să o îngroape. Şi cum şi altădată în istorie, cărţile au fost arse pe rug, şi acum scrisul a fost ars pe rug, e adevărat, doar pe planul nevăzut, iar spiritul “vinovat” adus în faţa anchetatorilor şi executorilor. Judecătorii au fost ocoliţi, achetatorii preluând rolul lor. Şi a fost legat la ochi spiritul şi omul atras iarăşi spre o altă cărare. Şi începuse să meargă pe ea, atras de cuvinte ticluite. Mergea, legat la ochi, dar în spate i se arunca acid ce trebuia să-i ardă urma de întoarcere. Aburii acidului l-au atins însă...
Venea în tot timpul şi acele cuştii ce ţineau într-o închisoare şi strânsoare omul şi prin ţinerea în prizonierat a spiritului. S-ar putea spune că începuseră să se mişte pământurile puse artificial sub tălpile goale şi obosite de mers fără odihnă.
***
Episoadele ce s-au sfârşit în momentul în care karmele, problemele trecuturilor, s-au anulat, puteau să nu fie traumatizante... Nimic n-ar fi putut să le anuleze, însă nici una dintre ele, de fapt tot ceea ce s-a întâmplat până în acest moment ar fi fost plasat sub eticheta de “poveste a altora”. Trăind între oameni, nimeni nu se poate feri de obiceiurile şi năravurile acestora. Conştiinţele au evoluat, dar nimeni nu poate să facă afirmaţia că această evoluţie a avut loc în sensul de a nu se mai face rău altora. Afirmaţii de genul “toate atacurile sunt efectul karmei”, nu poate fi deloc susţinută. A spune că acum nu mai există nebuni, oameni răi sau că dacă există aceştia sunt doar efectele karmei este de-a dreptul hilar. Totdeauna –şi legea este valabilă şi în Cer şi pe Pământ– sărăcia a incitat dorinţa de a domina pe cel care are mai mult; pe Pământ şi bogăţia materială şi bogăţia spirituală au fost mereu vânate. În Cer de n-ar fi existat această tendinţă, nu ar fi existat suita de îngeri decăzuţi.
Dacă destinul nu ar fi fost prins în strânsoarea părţii nevăzute a gheţarilor ce doar îşi arătau vârfurile în lumină, cele întâmplate nu lăsau amprente pe suflet. Dacă gheţarii s-ar fi topit, încă n-ar fi fost la fel ca fără ei, dar tot altfel, mai bine ar fi fost. Dar gheţarii au existat. Oamenii au făcut şi fapte, au spus şi vorbe, au avut gânduri ascunse. Şi 20 de ani de destin au fost furaţi.
S-a ajuns în punct critic. Ceea ce se proiecta din structura spirituală avea, pe lângă lumina ce nu putuse fi anulată, o mare parte ce se întunecase. Spiritul nu de mai putea lăsa sufocat. Se revoltase şi încerca să arate fizicului material necesitatea schimbării; se străduia să-i arate realul drum, ştiind că el, realul, fizicul nu are puterea şi posibilitatea de a fi schimbat din forma sau starea momentului actual, într-o altă formă sau stare la momentul următor.
Cei care sunt binevoitori reali nu stau niciodată în apropierea celor cărora le-a făcut bine. Cei care se cred ei binevoitori nu vor pleca niciodată, ba, mai mult aşteaptă şi răsplata pentru binele pe care l-au făcut. Ei cred cu tărie că ceea ce au făcut ei este binele absolut, că nimic altceva nu ar fi fost bine, că doar ei sunt cei care pot să facă bine. Ei fac legea, ei o aplică.
Judecând faptele s-au pus să-l condamne pe om, s-au pus să-l eticheteze pe om. Şi cum nu au vrut să facă distincţia necesară, nu s-au lăsat mai prejos de fapte ale trecutului, crezând ei că, prin alte ajutoare neştiute, pot proteja şi mai mult. De ce să lase libertatea formei pure umane să se dezvolte şi să-i aibă libertatea de a alege? N-ar fi fost bine să controleze încă o dată împlinirea menirii unui spirit a cărui lumină îi speria de moarte, îi orbea.
Aceasta a fost perioada în care s-a inoculat frica de reacţie, frica de pereche, frica de viaţă independentă, frica de urmaşi (că deh... era suficient) dar şi responsabilitatea totală pentru toate faptele reale sau inventate, maximizarea acestor responsabilităţi. Toate acestea s-au însumat cu cele ce mai existau, cu toate cele ce firesc au împământenit spiritul.
Harul ce a venit a fost plânsul eliberator al spiritului constrâns a sta în platoşa chinuitoare. Acest har, această nouă luminare, prea mare, ce făcea spiritul să nu mai stea în umbra ce-i era dorită, a atras – căci noaptea orice sursă de lumină atrage şi vietăţile parazite – spirite mici sau spirite întunecate, ce aveau nevoie de victorii sau macar de o fărâmă de lumină în plus spre a se arăta ei în lumina ce o căutau cu insistenţă.
O minte tulbure, plină de lumeşti învăţări spre a manipula, aparent singură, a căutat să ducă pe cărarea pe care pre-gătise de foarte mult timp groapa-capcană, omul spirit ce-l adulmecase prin hăţişurile deschise de lumea cea mai nouă, lumea cu feţe schimbătoare şi măşti ad-hoc, lumea vortuală. Şi chiar se apropia de reuşită... dar tot aceeaşi spu-să îşi are şi acum rostul: “Dumnezeu nu doarme”!
Un şoc avea nevoie mintea şi trupul să se trezească. Să se trezească din frică şi meandrare a drumului. Chiar prin această formă grea, cu suferinţă, răul trebuia arătat şi scos în afară. Suferinţele psihice şi sufleteşti, pe fundamentul alterat avuseseră un rol invers. Boala putea să facă ravagii, sufletul nu putea fi pus să mai sufere, boala nu lăsa răul adunat să plece, să fie scos în afară. Unei boli i s-ar fi răspuns cu “genialele” medicamente. Erau multe adunate şi trebuiau anulate.
***
Frica este energia care face ca omul să se contracte, să se închidă, să se strângă în sine, să o ia la fugă, să se ascundă. Ea este o boală care roade logica şi face omul inuman în esenţă fiind neîncredere arătată faţă de propriul eu. Despre frică s-ar mai putea spune că este un laţ care se strânge până sugrumă. Ea este cel mai puternic inhibitor al progresului omenirii.
Frica face ca nimic din ceea ce este esenţă a unei otrăvi să nu fie aruncată în afară spre purificare. Ea, încet, încet se generalizează şi-l transformă pe om, oricâte resurse divine ar avea într-însul, într-unul om cu ego extrem de ridicat, crud, ucigător. Ego-ul şi frica îşi dau mâna, într-un cerc vicios, şi “călăuzesc” omul spre neîmplinire, spre însingurare, spre autodistrugere. Unii spuneau că frica este mama tuturor răutăţilor ce le face omul, împotriva lui, în primă şi maximă instanţă.
Frica este o realitate ce nu există şi pe care omul şi-o formează ca mod de a se scuza în sinea sa pentru ceea ce face şi pentru ceea ce trăieşte. O construieşte uzând de energia cu o putere mare de aderenţă, energia negativă.
***
Orice formă ar fi avut acel şoc revigorator, ca şi socurile defibrilatorului, trebuia să aibă şi rolul de a arunca în afară energiile grele, adunate ca urmare a legăturilor fizice. Trebuia ruptă platoşa energetică, trebuia spart câmpul dinspre înăuntru spre în afară. Această rupere, se face totdeauna la nivelul la care energiile se transformă, sau pe unul dintre organele ce au reflectare în subtil. Sau, dacă e cazul, toate la un loc.
Deşi apar ruperi de câmp şi în zona dintre Chakra Plexului Solar şi Anahata (a treia, respectiv a patra chakră), atunci când răul nu trebuie să urce la nivelul superior, energia Kundalini erupe deasupra chakrei a patra. Intern erupe prin cancerul de sân. Acea erupţie arată că sufletul trebuie salvat prin moarte. Erupţia la nivel extern, epidermică arată că sufletul are nevoie de a fi salvat şi omul de a-şi continua existenţa. Tocmai acest lucru s-a întâmâmplat şi suferinţa extremă a aruncat în afară o tot atâta de mare energie negativă. Purificarea totdeauna se face prin suferinţă, căci omul, agonisitor cum este, chiar şi ceea ce este rău vrea să păstreze pentru el. Dar omul nu i se poate opune lui Dumnezeu. După acea răbdare şi durere dusă la extrem, trupul fizic a fost în mare parte curăţat. Şi era pregătit pentru ceea ce trebuia să urmeze.
Dar un corp curat nu poate fi în întregime divin de nu-şi curăţă şi nivelul mental, al gândurilor. Aici intervine liberul arbitru, dreptul divin dat omului. Dumnezeu nu intervine asupra acestui drept, căci prin el omul îşi alege cum să-şi aştearnă pentru a dormi. Dar Dumnezeu şi Ierarhia Cerului dă semne.
***
Când eram la începutul adolescenţei aveam multe probleme cu infecţii la ochi. Medical, deşi s-a plecat de la o igienă precară, nefiind reală, nu s-a putut face nimic. Citeam mult, în condiţii de iluminare improprii. După doi ani am ajuns, trimis de un profesor ce acum îl pot numi înger păzitor, la oftamolog. Aveam nevoie de ochelari, lucru pe care eu nu-l luasem în calcul, şi nici bunica mae, cea care m-a crescut. Dumnezeu îi arătase ei semnul prin suferinţa mea, dar ea nu fusese capabilă să deschidă ochii şi să vadă adevărul, să vadă că necesitatea mea de a citi nu era un moft, era ceea ce-mi dăduse El şi nu ar fi trebuit să mă obstrucţioneze în ceea ce aveam de făcut, căci condiţiile improprii de iluminat erau efectul acelei obstrucţionări iar eu citeam pe ascuns. A trebuit cineva, străin mie, să-mi deschidă şi să-i deschidă ochii.
***
Am dat exemplul de mai sus din viaţa mea, căci tocmai e cazul să vorbesc şi de altă manifestate, ce se traduce foarte simplu: “Deschide ochii! Ceea ce a fost n-a adus ceea ce voiai să fie, alta este calea ce îţi trebuieşte a o gândi, a o urma”.
Ceea ce era prevăzut să fie descria spiritul. Omului îi era frică să recunoască asta, frică ce cobora din arsenalul de întâmplări, întâmplări ce îi structurase principii mai mult sau mai puţin, ori chiar potrivnice divinului, divinităţii asumate la venire. Se manifesta în scrisu-i premonitoriu, în alergătura după peisaje şi scene ce le crea din amintirea viitorului. Bucurie pentru alţii, necunoscuţi, anonimi, motive de „încercarea moarte n-are” pentru cei apropiaţi, pentru cei care ştiu prea bine să confunde planul material, de jos, cu planul de sus, planul spiritual, divin. Şi e în structura lor ca dacă totuşi nu reuşesc măcar să imprime tendinţe şi dorinţe materiale şi materialiste. Uneori şi reuşesc asta, dacă nu intervine Cel mereu veghetor, prin alţi oameni ce strică “rânduiala” gândită şi răsgândită.
Se apropia punctul extrem de cotitură. Premisele erau create; chiar dacă ar fi fost puteri de uragane ce se vor vrea să se opună, datul scrisului nu poate fi oprit, poate doar încetinit. Erau create premisele exploziei. Orice explozie dîrâmă ceva ce e mai vechi decât ceea ce se construieşte în loc. Procesul evoluţionist arătă, oricum ar fi luat, că orice construcţie mai veche are principii care sunt depăşite, nu fac faţă cerinţelor (ar fi concludentă o analogie cu cerinţele seismice ale caselor). Şi nu e vorba de o explozie cu o cauză externă, ci una internă, dată de presiunea destinului. O presiune ce, când ajunge la maxim este enormă, este de neoprit!
***
Atunci când este vorba despre o relaţie, se face referire la un contact periodic (fizic sau subtil), pe durată lungă între doi oameni. După părerea mea, o relaţie de orice natură, se stabileşte în momentul în care intervine un contact subtil (visual, emoţional sau de orice altă natură) între două fiinţe umane, şi deşi poate fi de multe feluri, de la relaţii de prietenie, parteneriat de afaceri, dragoste, familie, au orice se poate imagina ca o formă de contact între două fiinţe, ea este o relaţie, chiar dacă mulţi nu vor să accepte asta.
Relaţiile de cuplu au cele mai multe probleme dintre toate, deoarece într-o relaţie intimă, unde este implicată şi energia erotică, lucurile îşi schimbă intensitatea, şi toate trăirile tind să fie amplificate de zeci de ori ca şi intensitate. Acesta este motivul pentru care evoluţia spirituală într-un cuplu este mult mai rapidă decât individual, sau pe alte căi, este motivul pentru care noi, oamenii, avem atât de multe teste şi probleme în relaţii.
Ceea ce este foarte important să se înţeleagă, este că orice problemă ar exista cu ceilalţi, de fapt este propria problemă, oglindită înapoi de Univers, pentru ca omul să poată deveni conştient de ele. Asta evident nu înseamnă că ceilalţi au totdeauna dreptate, dar înseamnă că orice tensiune lăuntrică ar avea omul, este un semnal clar că există o problemă interioară (proprie evident) de rezolvat.
Evident, într-o relaţie intimă aceste limitări devin chiar mai greu de suportat, deoarece prin a deschiderea fiinţei faţă de cealaltă persoană cei doi devin mai sensibili, de aceea locul pentru a regăsi o imagine obiectivă a propriei fiinţe este relaţia de cuplu.
Toate relaţiile din viaţa sunt menite să aducă lumină în colţurile întunecoase ale fiinţei omului, de a-şi aminti că nu are cum să se ascundă de el înşuşi…
Ca atare, chiar dacă apar probleme în relaţii, chiar dacă intervine despărţirea de acea persoană, până în momentul în care se învaţă lecţiile, o să tot fie întâlnită aceeaşi persoană în toate relaţiile: cel ce trebuie să înveţe, el însuşi…
***
Punct. Punct pentru priviri fără cunoaştere integrală. De aici înainte privirea “pe sus” se împleteşte cu cea de “pe jos”. Şi pentru că e timpul să se ştie ce include viitorul, voi continua, spre înţeles credibil, cu ceea ce nu eu am spus, cu învâţături necontestabile ale unui mare spirit, ale unui venit aici să lumineze. Voi puncta în următorul articol doar acolo unde este cazul, urmând să continui ceea ce am început...
Ceea ce e cuprins în paragrafele anterioare, un aspect doar al ideii de relaţie umană, nu e deloc întâmplător. Are esenţă privind şi înapoi şi înainte.


Definiţi de viitor
Iniţial am gândit ca acest capitol să fie plin de citate, pentru a lăsa să se înţeleagă ceea ce este dat ca viitor omului, acestui trup în care se zbate un spirit atât de mare.
Chiar astăzi, la un moment dat, discutând despre viaţa lui Iisus, am ajuns să pun o întrebare: Şi cine l-a iubit cel mai mult pe Iisus? Răspunsul a venit repede, căci discutam cu acest om-spirit ce este şi el iubit de ceruri: Maria Magdalena! Maria Magdalena a fost numită “apostolul pentru apostoli”, “prietena” si chiar “iubita” lui Hristos. De ce istoria nu s-ar repeta, chiar dacă la altă scară, în altă etapă a omenirii?
Azi, când trăim o etapă tranzitorie, finală pentru un ciclu: “Există atâta impostori şi şarlatani pregătiţi să profite de naivitatea oamenilor! Ei au citit doar câteva mici cărţi de ştiinţe oculte care, deseori, au fost scrise de nişte ignoranţi şi asta este: se vor prezenta peste tot ca Mari Maeştri. Ei nu poartă asupra lor nici un semn după care să arate că Cerul i-a recunoscut; ei înşişi s-au declarat Maeştri şi cred că aceasta este suficient. Privitor însă la ceilalţi, în loc să studieze un pic o asemenea fiinţă pentru a vedea cum se comportă, ei o urmează cu ochii închişi. El îi va înşela, îi va stoarce de bani, îi va aservi, dar ei nu-şi vor da, totuşi, seama. Ei bine, este magnific, iată cel puţin o fiinţă inteligentă! Ceilalţi sunt proşti. De ce nu se întreabă nimeni de unde vine, cum a trăit, cine e Maestrul său, cine l-a trimis?... Ah, nu, nu, inutil să-şi pună întrebări; din moment ce el promite să-i iniţieze în trei zile mijlocind cu câteva mii de dolari - ei îl cred. Sunt grăbiţi, înţelegeţi voi, Iniţierea nu trebuie să dureze mai mult de trei zile. Lumea este plină de oameni ca aceştia, glumeţi, escroci, care profită de credulitatea şi stupiditatea altora. Dar ei, cel puţin sunt inteligenţi”. [1]
De îndată ce apar noi descoperiri, există întotdeauna tot felul de oameni fără moralitate, nici conştiinţă, care vor să profite pentru a se impune altora şi a-i distruge. Este vorba întotdeauna, de această natură preistorică ce se manifestă în om pentru a-l împinge să utilizeze orice mijloace care-i cad la îndemână pentru a-şi asigura superioritatea. Niciodată omul n-a fost mai întâi inspirat pentru a face Binele, ci întotdeauna Răul. De aceea greu e să se creadă în iluzii: curiozitatea şi interesul de acum al oamenilor pentru Ştiinţele oculte nu semnifică un progres pe drumul spiritualităţii. Din contră chiar, pentru mulţi este o degringoladă în magia neagră.
Sunt mulţi oameni care nu se interesează decât de Ştiinţele oculte! Sunt mândri să treacă drept astrologi, alchimişti, kabalişti, reikişti, fără să-şi dea seama că toată existenţa lor şi toată fiinţa lor era un haos îngrozitor De aceea, dacă am un sfat de dat lumii este de a lăsa Ştiinţele oculte în pace! În viaţa cotidiană omul trebuie să-şi arate cunoaşterea şi nu o pote arăta decât prin atitudine, prin comportament. Adevărata Ştiinţă este de a şti să se stăpânească, a se elibera de anumite slăbiciuni pentru a nu mai fi totdeauna prada hărţuielilor interioare.
Un Maestru nu este aici pentru a-şi consacra timpul şi forţele oamenilor care, decizând cu de la sine putere că erau Mari Iniţiaţi, duc o viaţă dereglată şi nu vor să depună nici o activitate interioară de ordonare, de purificare. Aceşti oameni sunt primele victime ale orientării lor şi ale Entităţilor malefice pe care astfel le-au atras. Aşa sunt milioane de oameni în lume, şi atunci ce se va petrece dacă vor veni toţi aici pentru că au auzit că se spune că există cineva care i va elibera, fără ca ei înşişi să facă cel mai mic efort? Activitatea mea nu este să mă ocup de bolnavii mintali. Sunt alţii care pot să o facă şi care o fac.
Cunoaşterea este deseori periculoasă. Singura cunoaştere, într-adevăr utilă pentru oameni, este cea care descoperă Legile Vieţii, fără a prezenta alături alte tentaţii care riscă să-i împiedice să evolueze. Mulţi ar vrea să fie clarvăzători, dar clarviziunea este cea mai teribilă dintre facultăţi dacă este dezvoltat-o prematur, pentru că nu se vădi decât realităţile îngrozitoare, terifiante ale Lumii astrale şi, suferind oamenii vor cere chiar să li se ia acest dar. Atâta timp cât nu oamenii nu sunt suficient de dezvoltaţi pentru a fi capabili a se înălţa foarte sus, până la contemplaţia Lumii divine, vor fi o victime nefericite. Deoarece este îngrozitor să se arunce o privire asupra a tot ceea ce pluteşte în inima şi în capul oamenilor. Nu este suficient să "vadă", trebuie să existe capabilitatea de a rezisra la ceea ce ce se vede. Oamenii trebuie să se întărească, să se purifice; numai cu această condiţie se va putea dezvolta clarviziunea fără a se asuma riscuri, deoarece în acel moment vor exista puteri chiar şi asupra Spiritelor rele.
Acum aş vrea mai întâi să insist asupra pericolelor pe care le reprezintă, pentru majoritatea oamenilor, o practică prematură a Ştiinţelor oculte. Mai târziu, cred că vom putea să creăm aici secţii specializate şi fiecare va alege disciplina pentru care se simte cel mai atras: alchimie, magie, astrologie sau clarviziune, mediumnitate, magnetism etc. Dar nu a venit încă momentul. Deoarece, înainte să mergem să ne aruncăm în aceste cunoştinţe, trebuie să începem prin a învăţa să ne hrănim, să respirăm, să iubim, să gândim, să acţionăm şi, după aceea, Ştiinţa va veni, o Ştiinţă imensă, infinită. Cel mai important este de a şti să trăieşti corect pentru a te întări. Chiar cunoaşterea este periculoasă dacă nu aţi dezvoltat anumite calităţi care permit o bună folosinţă.
Cineva, de exemplu, ar vrea să cunoască vieţile sale anterioare. Bineînţeles, aceasta poate să-l ajute să înţeleagă anumite evenimente ale vieţii sale actuale; dar, dacă ar fi într-adevăr util să ne amintim de încarnările noastre trecute, de ce Inteligenţa naturii a lăsat un voal asupra memoriei oamenilor? Dacă ar fi fost atât de necesar, ea nu ar fi lăsat acest voal şi toată lumea şi ar fi amintit. Voi vreţi să ştiţi ceea ce s-ar întâmpla dacă în starea actuală a lucrurilor, oamenii şi-ar aminti de vieţile lor anterioare? Cum nu au lucrat asupra calităţilor milei, indulgenţei, generozităţii, când cineva ar descoperi că cutare sau cutare i-a făcut rău, l-a furat, sau asasinat chiar, veţi vedea cum vor decurge lucrurile! Ar fi din nou certuri interminabile! Pe când dacă nu şi-ar aminti de nimic, dacă nu ar şti că cel care a fost cel mai rău inamic într-o altă încarnare este acum un membru al familiei sale aceasta se întâmplă deseori - totul va merge bine, această ignoranţă permite ca ei să-şi regleze mai uşor afacerile.
Eu ştiu că mulţi se întreabă de ce nu insist mai mult asupra practicii Ştiinţelor oculte; ar dori s-o fac. Ei nu-şi dau seama că-şi doresc lucruri care nu pot să le fie atât de utile sau care pot să le fie chiar nocive. Fie ca ei să aibă încredere în mine şi să mă lase să fac aşa cum ştiu; am un program şi totul se va derula după acest program. Oamenii sunt asemeni copiilor: întotdeauna atraşi de ceea ce-i va răni sau îi va face bolnavi. Sub influenţa unei cărţi ei se decid să se lanseze într-o experienţă sau în alta; dar Ştiinţele oculte sunt un domeniu periculos, foarte periculos. Pentru a fi la adăpost de pericole, trebuie să fii ghidat de entităţi foarte elevate, şi aceste Entităţi nu acceptă să vă ghideze decât în momentul în care ele văd că aţi avut o activitate interioară de purificare şi că sunteţi dezinteresat. Ele nu se vor ocupa de primul idiot sau individ lacom care vrea să utilizeze Forţele Lumii invizibile pentru a-şi satisface capriciile." [2]
Majoritatea oamenilor pe care îi întâlnim arată, prin atitudinea lor, acţiunile lor, că ei nu cer decât puteri. Nimeni, niciodată nu cere bunătate, iubire, puritate, pentru că asta nu aduce nici un fel de avantaj material. Şi totuşi, aceste virtuţi sunt cele care salvează de toate pericolele şi aduc toate binecuvântările, dar ei nu văd aceasta şi, dacă li se explică, nu vor s-o admită. Dar, în orice caz, eu nu voi insista asupra altui lucru decât asupra acestor virtuţi. Chiar dacă ele nu sunt considerate ca avantajoase, prea puţin contează. Dar vom vedea într-o zi cine avea dreptate.
Unii, de exemplu, au auzit vorbindu-se de Energia Kundalini pe care yoghinii din India învaţă s-o trezească şi, imediat, fără a şti toată activitatea de purificare prealabilă care este necesară, şi se decid să trezească această Forţă. Dar ce vor face ei după aceea, cu Energia aceasta? Ea îi va arde, aceas-ta este totul! Am avut această experienţă când, în plin atac, brusc, protectiv, într-o zi Energia Kundalini s-a trezit. A fost o senzaţie teribilă, ca şi cum creierul meu era pe punctul de a arde şi mi-a fost frică. Atacul l-a domolit, l-a adormit şi a fost cel mai bun lucru care s-a întâmplat. Kundalini se poate trezi la fiinţe chiar dacă nu sunt atât de avansate din punct de vedere spiritual; ea poate să se trezească şi în mod accidental, şi, cum es-te o Forţă teribilă, cel ce nu este pregătit poate să devină nebun sau să fie antrenat până în Infern. Din fericire, Cerul veghează!
***
Citatele de mai sus, cele ce le-am scris eu, arată de netăgăduit ceva. Ceva ce poate fi rostit în câteva cuvinte. Nu, eu nu le voi rosti. Cel puţin acum! Însă spun că motivul venirii aici este de o nobleţe şi o importanţă ce e pe cale de a se evidenţia!
Când am pus acea întrebare despre Iisus şi Maria Magdalena, n-am stat să gândesc ce poate însemna, dacă este sau nu relevantă pentru discuţie. Acea întrebare mi-a venit să o pun, am pus-o... Oare întâmplător?
Risc să fiu judecat, să fiu etichetat. Însă prefer să nu fac pact cu ceea ce ar fi absurd, în condiţiile în care militez totdeauna pentru adevăr. Vorbesc spontan, nu stau să mă întreb dacă e bine sau nu să spun ceva, las părerii de moment dreptul de a se afirma. E modul în care primesc informaţia, spontan, fără pregătiri, fără meditaţii sau concentrări. Am învăţat să nu o mai contest căci n-ai cum să ajungi la contestare când, repetându-se, s-a confirmat.
***
Tremură omul în faţa schimbării ce nu-i este înţeleasă, o transformare ce ţine de legi depărtate cu mult de ceea ce îi este cunoscut. Omul are felul lui de a nu ceda divinităţii aşa cum cedează, fără prea multe întrebări, unor spirite de jos. E parcă un blestem al omului de a se lăsa mai cu ardoare seduşi de aceste spirite şi de a opune o tot mai mare rezistenţă cu cât au de-a face cu spirite mai înalte. Divinitatea pare a fi cel mai greu de acceptat. Şi o face, şi o tot face până când ajunge să se asume pe sine şi să-ţi asume propria-i esenţă divină.
Nefericirea pentru oameni, este lipsa lor de discernământ: dacă întâlnesc un adevărat Maestru dezinteresat nu se vor încrede, pe când pe primul venit, care le va arunca praf în ochi prezentându se ca Maestru, îl vor urma. În realitate, un adevărat Maestru nu vă va spune niciodată că este un Maestru, niciodată; el vă va lăsa să o simţiţi şi să o înţelegeţi, el nu se grăbeşte să fie recunoscut. Din contră, un fals Maestru, din momentul în care a decretat că este un Maestru, nu mai are decât o singură idee: să se impună celorlalţi. [3]
Oamenii privesc omul rar, foarte rar ca spirit. Preferă să privească spe carcasă, şi nu realizează că ei, de fapt, creează imaginea carcasei. O creează după propriile dorinţe şi necesită-ţi, spiritului nedându-i valoare. La rândul său spiritul vine şi opune sau, accentuează imaginea, însă şi omul, prin forţa gândurilor sale face acelaşi lucru.
Poate nu e aici cel mai nimerit loc al exemplificării următoare, dar este cea mai sugestivă şi foarte întâlnită: Dorinţa sexuală exacerbată a unor bărbaţi îi face “vânător de femeie. Vânează ceea ce-i cade prima dată în plasă, o vede, o priveşte fizic ca pe un înger. Chiar şi exprimă acest lucru, fiind convins de acestea. După satisfacerea interesului a dorinţei, realizează că imaginea de la început este falsă, găsind multe motive exact opuse şi atunci se întreabă pe sine: Ce dracului am găsit eu la ea?
Dacă în faţa omului apare un adevărat existent sau viitor Maestru spiritual, lumina interioară va crea o imagine. Cel care nu are nici un fel de cunoaştere spirituală, fiind abrutizat de ideea materială, va lua acea imagine drept imaginea carcasei şi va dori acea carcasă. Dar când apare primul conflict realizează că dorinţa sa îl ţine aproape de altceva, şi vrea să supună acel altceva pentru sine, să-l facă asemenea lui, necondiţionat. Nu conştientizează, dar el de fapt are nevoie de lumina acelui spirit pentru a-şi construi o imagine proprie în satisfacerea propriilor interese. Chiar şi un Maestru spiritual, prin slăbiciunile pe care şi el le mai are, se lasă prins în această capcană, cu atât mai mult un Maestru în devenire care încă nu conştientizează ceea ce este el de fapt. Cedând o parte din această lumină interioară, drumul săi devine mai lung, mai greu, însă nu poate fi oprit.
Acum, bineînţeles, trebuie să ştiţi că un Iniţiat vine pe Pământ aducând cu el calităţile asupra cărora el a lucrat în precedentele sale încarnări; graţie lor, el se îndepărtează instinctiv de drumul său şi se îndreaptă, din contră, spre activităţi constructive, luminoase. Chiar dacă el nu-şi aminteşte de nimic, el este împins, în pofida lui, să meargă în aceeaşi direcţie ca şi în trecut. Eu nu am avut mult timp nici o amintire despre reîncarnările mele, dar am venit în această viaţă cu amprente care mă împingeau într-o direcţie determinată. [4]
De multe ori aşa-zişii ocultişti nu au o adevărată cunoaştere a Legilor Lumii spirituale! Din faptul că au citit câteva cărţi şi, fără a se pregăti, vor să epateze câţiva discipoli făcând minuni în faţa lor.
Pentru asumarea sarcinii de Maestru spiritual trebuie să se fi primit o recunoaştere, o "diplomă", deoarece şi în Lumea de sus se primesc diplome. Lumea fizică a foste creată după imaginea lumii spirituale şi tot ceea ce se creează, la un moment dat în această lume fizică este deja existent în lumea spirituală. Ştiu asta şi ocultiştii făcuţi şi nu născuţi şi aici bat monedă pe diplomele. Ceea ce se dă în lumea spirituală este altceva. Nu este o hârtie care poate să fie ştearsă sau distrusă. Este ca un sigiliu care se imprimă pe faţa pe tot corpul omului, pentru a arăta că a câştigat victoria asupra propriei fiinţe. Oamenii nu o văd, dar toate Spiritele Naturii, toate Spiritele luminoase o văd de departe şi atunci ele îl ascultă, îl ajută. Spiritele luminoase, care ne-au trimis pe Pământ, ne observă, în diferite contexte ori în diferite ipostaze, ne măsoară şi dacă văd că am făcut eforturi, că am reuşit să ne stăpânim şi să ne corectăm câte ceva din defectele noastre, ne dau această “diplomă”.
Da, pentru a avea dreptul să executaţi anumite sarcini în planul spiritual, trebuie să obţineţi şi aprobarea anumitor Fiinţe, şi să nu credeţi că este uşor. Mulţi găsesc lungi şi dificile studiile care trebuiesc făcute pentru obţinerea titlurilor de institutor sau de profesor. Dar nu este nimic, nimic faţă de condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească cel care vrea să-i înveţe pe discipoli Adevărurile Ştiinţei iniţiatice. Eu sunt întotdeauna mirat să văd ignoranţa şi naivitatea oamenilor în faţa acestei probleme: oricine se crede destul de pus la punct pentru a purta titlul de Maestru şi, când se găseşte în faţa unui adevărat Maestru, îşi imaginează că a căzut din Cer aşa, deja perfect, fără a depune nici cel mai mic efort.
Ei nu, nu veţi găsi nici o făptură care a venit perfectă pe Pământ; fie că o arată sau o ascunde, fiecare are o slăbiciune şi chiar mai multe. Chiar şi Marii Iniţiaţi au cel puţin o slăbiciune: este ba frica, ba orgoliul, sau zgârcenia, sau senzualitatea. Dar superioritatea unui Iniţiat vine de la faptul că, înainte de toate, el este conştient de slăbiciunea sa şi foloseşte toate mijloacele pentru a se învinge. [5]
Oricare ar fi înălţimea Spiritului său, în măsura în care o fiinţă vine să se încarneze, pe Pământ părinţii îi transmit ca moştenire o materie mai puţin sau mai mult defectuoasă pe care trebuie s-o transforme, ceea ce el ajunge s-o facă datorită celorlalte calităţi şi virtuţii ale sale. Când reuşeşte, devine şi mai mare, deoarece a ajuns să transforme o materie brută într-o materie elaborată, de care el se poate servi pentru activitatea sa, în această transformare dobândind multă cunoaştere. Deci, la Iniţiaţi, se descoperă cu adevărat puterea Spiritului, deoarece ei ajung să stăpânească totul, pe când la majoritatea oamenilor trenează, pe timpul întregii lor vieţi, defecte pe care nu le pot învinge.
Chiar şi un Iniţiat, născându-se din părinţi excepţionali, trebuie să realizeze o activitate asupra corpului său fizic până când devine instrumentul perfect al Spiritului său. Acest Iniţiat este predestinat să aducă ceva nou, poate chiar o Religie nouă, superioară, dar şi el va trebui să-şi degajeze Spiritul din strânsoarea materiei şi să transforme această materie, să o spiritualizeze, să o sublimeze, şi Cerul va măsura măreţia muncii sale şi măreţia sa după ceea ce a reuşit să transforme întru devenirea sa spre a fi în acord cu misiunea ce o are.
***
"Când două fiinţe se iubesc, se produc schimbări între ele şi aura lor se nivelează. De aceea, când frecventaţi un Mare Maestru, când îl iubiţi, când comunicaţi cu el, se produc, la fel, schimbări, iar aura voastră se purifică, se întăreşte, se amplifică. Iată avantajul de a iubi fiinţe foarte elevate, foarte evoluate. Chiar atunci când vă apropiaţi Mari Maeştri care nu sunt pe Pământ: Iisus, Buddha, Krishna, Zoroastru... se face între voi şi ei un fel de osmoză, iar voi beneficiaţi de Lumina lor. Dar dacă aveţi fericirea de a iubi un Maestru viu, de a fi foarte aproape de aura sa, de a fi impregnat, bineînţeles, este încă şi mai bine. [6]
Când se întâmplă acest fapt, se primesc emanaţiile de puritate şi de Lumină ale Maestrului, dar el ce primeşte? În schimbul a ceea ce el dă, nu primeşte deseori, mai ales când începe ascensiunea, decât murdările. Dar cum Maestru şi-a acceptat pe deplin rolul său, acceptă să facă sacrificii şi transformă impurităţile pe care le primeşte, le suportă, nu dramatizează situaţia şi merge mai departe cu convigerea ce o avea chiar din momentul în care este pus faţă în faţă cu acela care îi va ajunge cel puţin egal. Maeştrii nu dau bir cu fugiţii când vorbele celuilalt caută să-l îndepărteze. Maeştrii nu pot irosi timp din viaţa celuilalt, căruia îi ştiu drumul şi traiectoria, chiar dacă el ar mai încerca să păşească pe o cărare. Dacă vor călca pe acel aşa-zis drum, vor primi rapid palma ce-i va trezi şi se vor întoarce în drum. Unul dintre motivele pentru care Maestrul nu pleacă atunci când este alungat este faptul că are cunoaştere de cât de grea ar fi materializarea palmei ce o dă divinitatea, în planul existenţei fizice, preferând injosirea, sacrificiul de sine, ca barieră în faţa răului ce ar putea să vină asupra celuilalt.
Viaţa pe Pământ, a fost lăsată de divinitate, să se petrea-că în doi. Exemplul cel mai concludent ni-l dă chiar Biblia, refe-ritor la femeia care a fost mijlocitoarea venirii pe Pământ a Celui mai mare dintre Spiritele Luminii. Cuplul dualist femeiebărbat este el în sine un act al Creaţiei, având în el toate elementele motivante ale vieţii [7] . Dobândirea cunoaşterii, chiar şi parţiale, îi face pe mulţi să caute a reintra în ceea ce le este dat, reintegrându-se în drumul ce şi l-au ştiut la venire.
Acest apect nu trebuie să fie trecut repede cu vederea. Mulţi au încercat să facă o similitudine între Maestru Spiritual şi Sfinţi, amestecând idei, care de care mai bombastice. Maeştri sunt Maeştri şi nu Sfinţi. Maeştrii, venind din Ceruri înalte nu au tentaţia mare a Cerurilor mai înalte aşa cum o au cei care vin din ceruri mai joase, atraşi de mirajul înalţimii. Maeştrii ştiu că trebuie să parcurgă toate etapele, că vor deveni Sfinţi atunci când toate condiţiile se vor îndeplini şi nu când ei caută să îndeplinească, din orgoliu, toate condiţiile.
Dorindu-se Sfinţi aceştia propăvăduiesc ideea desăvârşirii prin însingurare, îşi expun ideea public, retractând apoi prin fapte, păstrând însă nota şi dorinţa pentru viitoarele reveniri. De fapt se găsesc la pragul de a nu şti ce vor, şi pentru că nu au curajul să conştientuzeze faptul că înălţimea spirituală nu le este atât de înaltă precum o vor, o declară, o susţin, împrăştie idei ce sunt chiar împotriva lor.
Indiferent ce ar fi cel care, la nivel spiritual, şi uneori la nivel real, se află în postura de discipol sau de “în grija” unui Maestru Spiritual, fie că este bărbat, fie că este femeie, conexiunea cu Maestrul este văzută ca o povară, când este privită dinspre lumea reală, materială şi materialistă.
O relaţie cu un fals maestru sau cu un “Maestru parţial“, ca să păstrez o notă de acceptare, având în vedere că între aceştia există şi unii cu deschidere şi har, este acceptată sau cel puţin înţeleasă. Căci un astfel de Maestru (aş folosi, nu ştiu de ce termenul de “guru”, fără a încerca prin asta să atac pe cei care, în sistemul lor au această denumire), prin imaginea sa creată, prin poziţia socială şi materială, nu disturbă gândirea materialistă, ba, din contră, poate avea motive de exaltare. Dar a recunoaşte o relaţie, o conexiune cum i-am spus mai înainte, cu un adevărat Maestru, este, în realitate, sau măcar în închipuirea “discipolului” ce nu este străin de reacţiile lumii materialiste, ceva foarte grav, generator de etichete, aluzii ori vorbe multe. Aspectele sunt puţin diferite în funcţie de ceea ce este Maestrul respectiv “discipolul”.
Dacă “discipolul” este un bărbat, asupra celei care este Maestru, vorbe grele se vor arunca, toate centrate spre ceea ce este de neputut a se dovedi: viaţa intimă şi dorinţele pe acel plan, iar, pe plan real o dorinţă de a avea foloase materiale, (contrar a ceea ce reprezintă în realitate ea, ca Maestru). Relevarea în faţa societăţii şi celor din jur, aduce mari presiuni asupra “discipolului”.
Dacă “discipolul” este o femeie, recunoaşterea legăturii are echivalentul unei crime. Cei mai apropiaţi sunt cei care pun cel mai mare accent. Asta pentru că teama de apropiere a cuiva care poate să ştie şi să spună mai multe decât acceptă ei. Normala stare materială precară, tendinţa nematerialistă şi prea multul emoţional-sentimental către “discipol”, în contradicţie totală cu concepţiile lor despre “discipol” dar şi despre spiritualitate, îi va face să fie adevăraţi gonaci ai relaţiei dintre “discipol” şi Maestru.
"Dar mergeţi să vorbiţi oamenilor să-şi înlocuiască mentalitatea lor limitată! Ei o păstrează, o protejează, se agaţă de ea şi de aceea se văd pe faţa lor urme de dezordini şi de chinuri în care sunt pe cale să trăiască. Viaţa lor nu este făcută, deci, decât din meschinării, din diviziuni, din discuţii, din jigniri inspirate de natura lor inferioară pe care nu vor să o sacrifice. De câte ori în timpul ceremoniilor focului vă spuneam: Învăţaţi să descifraţi ceea ce se petrece în faţa voastră. Aceste ramuri din care am făcut focul sunt negre, răsucite şi priviţi ceea ce produc: ce splendoare, acest foc! Atunci de ce vă încăpăţânaţi să păstraţi toate ramurile moarte înăuntru, în loc să le sacrificaţi, pentru ca ele să se transforme în căldură şi în Lumină? Ah, nu, cuvântul sacrificiu îi face pe oameni să tremure, le este întotdeauna frică să piardă ceva. Ei bine, nu vor avea nici căldură, nici Lumină. [8]
Nici “discipolul”, în faza de relaţionare pregnantă cu cei care se opun transformării, propriei inerţii şi crizei de înţelegere şi transformare, păstrează unele accente: “Din cauza acestei frici de a sacrifica natura lor inferioară oamenii trec pe lângă Adevărurile esenţiale care ar fi putut să-i salveze. Iar când încep, din proprie iniţiativă, să intre în Spiritul Maestrului lor, ei resimt aceasta ca o voinţă de a-i limita, de a le îndepărta libertatea şi puterile lor. Deloc, din contră a se identifica cu Maestrul care îi depăşeşte nu poate decât să-i ajute să le crească libertatea şi puterile. [9]
E provocarea cea mai mare pe care divinitatea o pune în faţa “discipolului”. E ca un test de a verifica încrederea pe care “discipolul” o arată Celui ce l-a creat, atât pe el cât şi pe toţi ceilalţi, pe scurt a încrederii în Dumnezeu. Puţini vor să accepte că acele momente, când trebuie să aleagă între posibilul rău ce i l-ar putea face cei din jur şi posibilul rău ce şi-l poate face singur, este momentul în care trimisul divinităţii -şi se poate identifica cu Voievodul Gavriil – zornăie cheile ce-i pot fi înmânate, în funcţie de alegerea ce o face, pentru a deschide uşa spre împliniri materiale şi spirituale, la un loc. Şi Gavriil nu vine o singură dată, vine de până la şapte ori, căci divinitatea nu pune de la început “sula-n coaste” discipolului. Chiar dacă “discipolul” încă nu îşi asumă rolul de vestitor al propriului drum, de recunoscător a ceea ce are lângă el, aparent ca o condiţie forţată, el îşi asumă, încet, încet, drumul, şi îl va urma pentru a exploda la un anumit moment. Dar, cu fiecare amânare, suferinţa până la acel moment creşte, iar viteza trasformărilor ulterioare, devine ameţitoare. Cel mai bine ar fi să se pună sub umbrela spusei biblice: “Adevărul trebuie mărturisit”, spusă pe care mereu o amintea părintele Arsenie Papacioc!
Practica identificării este bazată pe cunoaşterea unei Legi fizice, Legea rezonanţei. Dacă ajungeţi să vibraţi la unison cu o făptură sau alta, nu numai că veţi cunoaşte gândurile şi sentimentele sale, dar şi calităţile sale vi se vor comunica. Astfel, veţi putea să studiaţi, să o judecaţi, să decretaţi că aşa şi pe dincolo, dar, în realitate, nu o veţi cunoaşte cu adevărat, pentru că o veţi cunoaşte din exterior. O veţi cunoaşte doar atunci când veţi vibra la unison cu ea. Deci, faptul de a se găsi pe aceeaşi lungime de undă apropie două fiinţe, pentru ca ele să poată să se cunoască. Aceasta este Iubirea; adevărata Iubire este adevărata Cunoaştere, pentru că adevărata Iubire nu este nimic altceva decât o fuziune.
Pentru a deveni ca Maestrul său, discipolul trebuie să ajungă să introducă în el aceleaşi vibraţii. Da, este o problemă de vibraţii. Iar el poate să devină chiar mai mare decât Maestrul său; aceasta depinde de iubirea sa. Întotdeauna, cel care are cea mai mare iubire devine cel mai mare. Având cunoaşterea, forţa, evident ajută la ceva; dar nu cu cunoaşterea şi cu forţa se va merge departe. Pe când cu iubirea, mergeţi până la infinit! Iubirea vă face să alergaţi, încât nu vă mai opriţi... Da, iubirea aceasta este: a vă lua picioarele la spinare.
Un Maestru este ca un tată sau ca o mamă care vă educă, dar nu trebuie să rămâneţi mereu lângă tatăl sau lângă ma-ma voastră: trebuie să mergeţi spre Dumnezeu. Acum, dacă Maestrul vostru a ajuns până la Dunnezeu, veţi fi cu el lângă Dumnezeu şi va fi încă mai bine. Altfel, nu puteţi rămâne etern lângă Maestrul vostru. Da, altfel, un Maestru nu rămâne pe loc, el evoluează rapid; atunci veţi merge cu el chiar va trebui să fugiţi! El merge spre Dumnezeu, nu rămâne lângă voi şi trebuie să fugiţi împreună cu el pentru a merge lângă Dumnezeu. De ce? Pentru că punctul de sosire al tuturor făpturilor este Dumnezeu... Şi punctul de plecare? Este tot Dumnezeu.
Veţi spune: "Dar tatăl meu? Dar mama mea?" Ei au fost ca nişte antreprenori, ei au fabricat corpurile voastre, casa voastră: o cabană sau un templu, depinde”. [10]
Pe lângă toate acestea nu e oare timpul să ne amintim ce-ea ce în primul capitol din Biblie, în Geneza: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup. [11] Se poate înţelege orice plan, dar ar fi bine să se vadă şi planul spiritual, căci esenţa Bibliei în acest plan este mult mai evidentă.
Relele de care “discipolul” se teme, crezînd că s-ar arunca asupra sa la darea veştii despre ceea ce este viaţa lui, sunt cele axate pe lumea materială: alungare, excludere socială, blamare, lipsirea de drepturi şi libertăţi, sau pe plan subtil: gânduri şi, mai rar, atacuri PSI, au motivaţie reală, dar adevărul se manifestă doar în acel momentul adevărului. Surprinzător, şocant, nici unul din cele crezute şi posibil a se întâmpla, nu se întâmplă. Din contră, curiozitatea va face evidentă dorinţa de a-l cunoaşte, de a şti ce poate, de a-i înţelege puterile, de a şti dacă trebuie să se teamă sau nu. Este şi mâna divinităţii care creează condiţii şi pentru aceştia de a pleca sai măcar încerca un drum al evoluţiei. Este bonusul care se dă “discipolului” care îşi aduce apropiaţii pe drumul către El.
Am spus că divinitatea nu pune “sula-n coastă”. Dar e bine ca omul să nu se culce pe această ureche. Căci vremurilor de azi s-au adaptat şi manifestările divinităţii. Când se ajunge la timpul limită, divinitatea forţează nota, dă lovitura de graţie, pune totul în locul şi momentul ce îi este dat să îl aibă. Dumnezeu îşi adună fii rătăcitori, totdeauna...
Multe pot fi spuse la acest capitol, dar prea multe se aglomerează, cu riscul distragerii atenţiei, cu riscul bulversării celor care citesc. într-un singur loc.
***
Înainte de a pune nişte concluzii, înainte de a reveni la ceea ce este subiectul a ceea ce am scris până acum, simt necesar a vorbi de ceea ce va urma, peste destul de puţin timp, să devină societatea umană, sau, mă rog, ceea ce va rămâne a fi societate umană. Voi vorbi de lumea care va urma drumul ascensiunii.
La 21 decembrie 2012, Precesia Echinocţiilor se va încheia şi se va inaugura începutul unui nou ciclu de 13.000 de ani [12] . Până în acel moment vechiul ciclu şi vechea cale a energiei masculine va fi plină de frământări.
Din acel moment, femeile vor trece la karma omenirii pentru a conduce specia umana înapoi în Lumina... Iar specia umană, la rândul ei, va începe o vindecare rapidă a populaţiei rămase pe Pământ. [13]
Am adus spusele unui alt Maestru pentru a evidenţia capătul de lume în care ne aflăm, noi ca omenire, ca societate. Pe ce se va baza societatea? Va mai fi familia nucleul social?
Am curajul să spun da! Oamenii, omenirea, vor avea acelaşi mod de a-şi trăi viaţa şi a se perpetua, chiar dacă vor exista frământări şi lupte cu cei care vor îmbrăţişa ideile ce tind spre a o desfiinţa. Până într-un final va câştiga firescul creaţiei primare, Diferenţele vor interveni prin faptul că vor exista foarte puţini bărbaţi şi foarte multe femei. Va fi o situaţie asemănătoare atâtor timpuri de după războaiele ce au tot fost prin lume. Ca şi atunci, necesitatea egalizării energiilor, relaţiile “intime” nu vor mai fi, pentru toţi, aşa cum sunt statutate acum. Da, vor exista două categorii: Învăţătorii, cei pe un nivel superior, (un nivel mult mai puţin perceptibil decât acum) vor trăi pe planul 1:1, dar ceilalţi vor trăi o viaţă care, după conceptele actuale, s-ar numi poligamie. Şocant poate ceea ce am spus acum, dar... realitatea va arăta adevărul.
Poate sunt unii tentaţi să creadă că ceea ce spun acum este pentru a-mi justifica, de pe acum, o dorinţă sau o tendinţă personală. Dragii mei, vă dezamăgesc! Ştiu care-mi va fi modul de a trăi viaţa ce va urma şi nu îndeplinesc eu “criteriile” de a mă include în această categorie. Viaţa mea va fi mult mai simplă decât vă închipuiţi. Rolul meu este definit. Şi nu doar al meu!
Aş putea să justific acum totul, dar nu vreau să lungesc şi mai mult acest capitol...
***
E timpul să revin la subiect. Am scris ceea ce s-a putut citi până aici pentru fără să încalc interdicţii. Nu am avut şi nu am interdicţii să vorbesc despre trecut, prezent sau viitor. Mă refer la interdicţiile pe plan divin. Pe plan real am făcut în aşa fel încât să nu se înţeleagă niciodată referirea la o anumită persoană. Am preferat să o fac uneori prin citându-l pe Maestrul spiritual originar din Macedonia, Omraam Mickhalel Aivanhov (Ivanov - numele său din ţara de origine) pentru că este singurul care face referire la ceea ce înseamnă spirit înalt. Foarte cunoscutul Serghei Nikolaevici Lazarev, un mare terapeut, nu face referire la acest aspect. Poate, dacă aceasta ar fi fost menirea omului cu spirit înalt la care am făcut referire, dacă trebuia să fie un terapeut, aş fi vorbit prin citatele acestuia.
Acest spirit este o femeie. Oricine ar vrea să mă contrazică, e liber să o facă. Asumându-mi scrisele, cu sau fără argumente, îmi asum criticile şi îmi asum toate posibilele accente negative. Tot ceea ce va fi pozitiv, toate meritele nu mie îmi aparţin, ci lui, ci Ei!
Acest spirit e asimilabil unui Maestru spiritual. Fie-mi iertată comparaţia, dar, coborând planul, căci nu pot şi nimeni nu ar putea să vadă acelaşi plan decât dacă vrea să epateze, ceea ce a reprezentat Maria pentru omenire, reprezintă menirea sa pentru viitoarea perioadă a omenirii.
Este un om ales pentru a contribui la transformarea dar mai ales la progresul viitoarei societăţi. Este femeie pentru că trebuia să fie femeie. Nu putea să fie altceva şi dacă era altceva nu ar fi fost aleasă.
Trecem acum prin şocuri şi stări modificante, de diferite tipuri. Nu este nimic întâmplător, se întâmplă ceea ce a ajută pe om să-şi înţeleagă menirea, să-şi meargă drumul, să schimbe direcţia, când este necesar. Ceea ce este sincron cu a-ceastă menire, evidenţele, sunt poate mai puţin vizibile căci ceea ce este bine este mai puţin remarcat, când asincronicitatea pune amprenta pe fapte sau pe gânduri, aspectele negative sunt suficient de vizibile. Însă este doar o temporalitate, acel negativ nu este amprentă a viitorului. Viitorul are doar lumină în el, căci transformările trebuie să se întâmple şi se vor întâmpla, dincolo de opoziţie, dincolo de exacerbarea liberului arbitru, dincolo de toate ideile ispititoare în a se da apă la moară modernismului feminist.
Însă El le-a aranjat pe toate. Chiar şi motivul pentru care a adus pe cineva aproape, pentru ca şocurile să nu existe, sau şocurile mari să fie înlocuite de altele mult mai mici.


[1] Omraam Mikhalel Aivanhov
[2] Omraam Mikhalel Aivanhov
[3] Omraam Mikhalel Aivanhov
[4] Omraam Mikhalel Aivanhov
[5] Omraam Mikhalel Aivanhov
[6] Omraam Mikhalel Aivanhov
[7] Iniţiaţii opozanţi ai divinităţii, având înţelegere deplină aspra acestui aspect, au creat o ambiguă revoluţie, clamând principii care să facă să fie negat acest principiu. Speculând alunecarea societăţii spre împărţirea în superior-bărbatul şi inferior-femeia, au fluturat steagul independenţei, arătând că aceasta este metoda de îndreptare a lumii. Au fluturat un steag fals în numele unui principiu nobil.
Adevăraţii Iniţiaţi au luptat şi luptă împotriva acestor blasfemii la adresa Creaţiei. Egalitatea, cu diferenţele date de actul de Creaţie, este readusă pe făgaşul normal prin corectarea acelor aspecte şi finţe –bărbaţii– prin care s-a încercat să se marginalizeze femeia. Ba, chiar mai mult, în aceste momente de cumpănă pentru viaţa pe Pământ, ei au puterea de a arăta înălţimea multor femei, mult mai mare, comparativ cu a multor bărbaţi.
[8] Omraam Mikhalel Aivanhov
[9] Omraam Mikhalel Aivanhov
[10] Omraam Mikhalel Aivanhov
[11] Geneza 2:24
[12] conform calendarului mayas
[13] Drunvalo Melchizedek


Neaşteptatul pas înspre viitor
Pe o câmpie liniştită şi întinsă, străbătută în lung şi-n lat, ani la rând, greu e să se aştepte cineva că se poate să se întâmple ceva ce ar ieşi din firesc, normal, real. Nici ploile, nici zăpezile, nici viscolul, nici furtunile nu sunt motive de îngrijorare că ar putea schimba ceva.
S-ar putea aştepta oare ca să apară o erupţie vulcanică sau o explozie ce ar schimba peisajul? Răspunsul este evident: nu!
Şi totuşi, s-a mai întâmplat ca, acolo unde nimeni nu se aştepta, când nimeni nu se aştepta, un proiectil, pierdut din cine care ştie care timpuri ale războaielor, să deschidă un crater sau să ridice o movilă stricătoare a netezimii cunoscute.
***
Încă mai existau urmele vechi, tainele nu erau arse, căci cenuşa arderii lor era încă fierbinte. Şi parcă nu fuseseră îndeajuns. Veniseră acum să aglomereze cerul cu norii grei, gri, ai urmării faptelor dar şi ale nebuniei fără margini. Ba chiar şi nebuniile trecătoare ale unor trecători se întreceau a arăta că preamultele căi se strangulau între ele spre a lăsa drumul liber şi uşor de a fi vizibil pentru toţi cei care încă mai încercau să-l înfunde.
Se făcuse în jurul drumului câmp cu verdeaţă, câmp al libertăţii şi al privirii până înspre orizont. Se pierduseră aridităţile, căzuseră gardurile, totul rămăsese în urmă. Erau toate ca să fie timpul dorit şi timpul promis, timpul în care, prăbuşindu-se sub cutremure, castelele de nisip să se coboare în nisipul din care înalţate se vruseseră.
Fuseseră multe, prea multe taine ce loviseră şi se marcaseră ca şi timbrul sec pe paginile trecute ale vieţii. Atât de adânci erau urmele că paginile încă nedeschise se amprentaseră şi ele cu aceeaşi formă ce doar după mereu altele trecute uitate se puteau fi. Dar se treceau...
Taine vechi săpaseră pe sub rădăcini şi pietre se tot puseseră spre a le înţepeni în pământurile aridului timp fără schimbări. Şi crezându-se de-a dreptul înţepenite, se puseseră să sufle vânturile vorbelor pentru a împietri aplecat măreţul trunchi ce putea fi. Se dăduseră chiar pe faţă făcătorii vânturilor pentru a fi siguri că din coroana roditoare mugurii pot fi rupţi şi coroana aplecată cu fruntea până în pământ. Şi se îngropaseră parâme groase ce trebuiau să-l ţină aplecat pe totdeauna şi-ntotdeuna.
Ceva însă se tot uitase. Se uitase că orice, oricât de ancorat şi înnodate sunt parâmele, cât nu e rupt definitiv, caută a se îndrepta, zvâcnind, rupând legăturile...
***
Chiar dacă legate erau trăirile şi simţirele, pe dinăuntru totul era în adormire şi nimic nu murise. Durerea şi frica omorâse dorinţa de fapte, ascunse erau normalităţile, dar simţurile celor ce ei acele normalităţi le căutau, nu le puteau ignora.
***
Oamenii se vor totdeauna curaţi, perfecţi, fără greşeală, fără eroare. Uită ca a greşi e omenesc şi că oamenii sunt supuşi greşelii. Asta însă nu îi face ca, întotdeauna, să caute, pentru tot ceea ce merge prost, pe altcineva ca vinovat, căci nu se poate niciodată pe sine vinovatul. Mereu caută şi găseşte un ţap ispăşitor. Invariabil se folosesc aceleaşi scuze, aceleaşi argumente: “Da, am greşit, dar...”, “Da, am greşit, dar am făcut-o pentru ca...”, “Nu aveam altă soluţie”. Sunt toate acestea argumente care subliniază existenţa unui ţap ispăşitor, mereu responsabil pentru vinovăţia care nu se poate asuma. Evident, nu s-a vrut, au existat doar “obligaţii” sau constrângeri datorate împrejurărilor, ori provocări, ori... Este eliberator sentimentul ce-l dă posibilitatea de a da vina, pentru orice, pe oricine.
Aceasta este logica celui care, în taină, dă cu parul sau doar cu palma când simte tendinţa de a se elibera de tutoriat a celui ce de tutori nu mai are nevoie. Un orgoliu nemăsurat îl face să se considere deţinător de adevăr absolut, unic şi clar. Toate greşelile vin de la cel ce nu acceptă o copilărie dusă dincolo de limitele copilăriei, de la cel ce nu acceptă că trebuiă să îşi refacă un cordon ombilical în locul celui tăiat la naştere.
***
E greu să se creadă că totuşi există oameni ce greşesc fără vină. E greu să se creadă că există oameni care se consideră vinovaţi fără a greşi, chiar fără a face fapte. Ei iau asupră-le vina lăsându-se alimentaţi de vina celor vinovaţi. Şi o fac şi o tot fac, până când sufletul fierbe. Oricât de mare ar fi dorinţa conştientă de a se conforma dorinţei de auto-învinovăţire, nimic nu poate să învingă ceea ce doar sufletul ştie. Îl murdăresc faptele, vorbele şi gândurile proprii, faptele, vorbele şi gândurile altora. Dar el, sufletul, mai repede duce pe om spre pierzanie, fizică sau psihică decât să-l lase să cadă în prizonieratul destinului contrafăcut, unui destin hăituit, unui destin îmbâcsit de praf şi pulbere. El trage de manetele de frână ale mecanismelor ce cuplează mersul spre motoare false şi face din mers o învârtire continuă până îl ameţeşte pe omul aflat în mers forţat pentru a-l trezi şi a-i face cunoscut mersul ce-l are de mers.
***
Din întâmplare s-a întâmplat să se arate că se poate să fie rău, răul ce trebuia să arate că necesara normalitate se simţea dar să arate şi că răul trebuia să nu fie necesar să apară, că în locul lui trebuia să fie ceea ce era firesc. De-ar fi fost să fie altceva decât ca semn, totul se ducea până la capăt, nimic nu-l putea opri. Dar s-a oprit prin vorba şi s-a oprit prin fapte, dar l-a oprit şi trimisul întâmplător spre a opri definitiv şi asigurator acel rău.
Semnul era deja dat. Omul înţelegea ceea ce putea, dar el, sufletul primise semnalul mersului spre ceea ce ştia că trebuia să meargă, căci pe om îl făcuse să se arate, fugar şi trecător a şti ce urmează.
Primul semn al deja ştiutului drum fusese fugar. Al doilea semn fusese aşa cum era menit să fie, fugar ca şi primul. Dar o vorbă înţeleaptă spune că “prima dată nu, a doua oară nu, a treia oară sigur se trece nu-ul în da fără a se mai aştepta voia celui mereu răzgânditor”. Şi da-ul, trecând peste cum-păna de ani, căutând pasul înspre viitor, a trebuit să îndure efectul legăturii ca să poată zvânci departe de locurile în care parâmele erau prea puternic legate. Şi pasul nu a putut sta nici o clipă în loc, şi s-a lăsat purtat de chemări lăuntrice pentru a nu se lăsa frânt sau îngheţat. Se dezrădăcinaseră din strâsoare rădăcinile şi zvâcnetul lăsa ca măreţia trunchiului să se vadă şi coroana să poată, urcând înspre razele soarelui, iarăşi face rod.
Un pas doar, dar un pas dublu, un pas în doi, doar în doi, de nimeni ştiut...


Paşi şi drum drept
E greu să se creadă că într-o urmărire, cel care urmăreşte se lasă păgubaş. Depinzând de ceea ce caută să obţină, pot exista şi aparente situaţii când se crede că a încetat această continuă supraveghere. Cum şi urmăritul, de atâta timp, a realizat că fiecare pas îi este căutat chiar şi sub talpă, se învaţă să păşească în vârful degetelor pentru a lăsa cât mai puţine urme.
Când şi drumul este drept, urmăritorul se mulţumeşte a sta la o oarecare distanţă pentru a sesiza mişcările posibile în afara drumului, permiţând şi admiţând doar pe cele de absolută necesitate.
Libertatea se pierde uşor şi se recâştigă greu. Iar dacă peste toată înfrângerea din luptă vine şi regretul unor bătălii în care s-a intrat atras de mirajul unei victorii definitive obţinute foarte uşor, dar care a ajuns să fie o înfrângere de răsunet, capitularea este necondiţionată şi acceptată ca un status quo pentru totdeauna. Doar că mai există zvâcnetul interior al spiritului, manifestat de el însuşi sau prin ceea ce el consideră a fi mod şi rost de manifestare şi face să renască dorinţa drumului în libertate. În căutarea-i neostenită, nu-şi găseşte odihna pentru a găsi căi şi aliaţi, pregătindu-şi, minuţios, chiar dacă uneori sincopatic, cu atenţie şi la factorii adiacenţi, externi, bătălia finală a luptei de eliberare şi revenire în forma, fondul şi parametri iniţiali, nepervertiţi, ai misiunii sale, sau, în înţeles uman, al destinului.
Malaxorul vieţii, deloc simple în zilele de azi, amestecă totul, bun sau rău, amestecă adevăruri şi minciuni, oameni buni şi oameni răi, vorbe ticluite şi vorbe într-o doară. În acest amalgam, şi urmăritorii pot pierde detalii şi, ori îşi au colaboratori ori stau la pândă pentru a sesiza schiţarea unui gest nepotrivit cu ceea ce trebuia bine învăţat ca mod de trăire şi existenţă, pentru a sesiza posibila căutare a unei piste de decolare spre un zbor în care nici urmărirea nici împiedicarea nu ar mai avea sorţi de izbândă.
Şi astfel, drumul drept a început sub auspicii de speranţă dar şi sub teama ameninţării. Alianţa amalgamului se arăta benefică, pentru că se putea arăta că drumul stă drept şi era paravan pentru orice pală de vânt ce putea, prin foşnetul frunzelor, să dea de veste zbaterea interiorului...
Gândurile însă nu stăteau în adormire. Aparent, omul este bun, dar gândul este al dracului, spune o vorbă din popor. Gândul caută în toate cotloanele. Gândul celui care a muşcat o dată, iar muşcătura crede că i-a fost de folos, va mai muşca încă de atâtea ori de câte ori i se va părea a fi cu folos. Şi în tot acest timp, chiar dacă acalmia arăta a fi linişte, fremăta gândul care voia să ţină în acelaşi tipar viaţa.
Radiografiind, nepărtinitor trăirile şi manifestările, dorinţa şi adevărurile necesităţilor de tot felul arătau că pierderea de viteză era doar o aparenţă, faptul că nu era vorba de moarte ci de un somn din care trezirea era totdeauna posibilă. Dar înainte de toate, o dorinţă nemăsurată de luminare şi înstelare, şi nu de poleire, aprinsese un foc nestăvilit. Dar, ştiindu-se că focul dă căldură, lumină şi fum, ochii vegheau spre întuneric să vadă de nu cumva, ochii lucitori ai vânătorilor, dar şi către lumină către cei ce neputând să se regăsească încă în strălucirea ei, puteau da semne ori chiar pune piedici.
Manifestările realităţii erau încă amestecate. Cele spre împlinirea proprie nu-şi mai aduceau aproape, încet-încet, ascunzişurile, cele spre apărare stăteau însă pe un palier ce unii, neştiutori, l-ar numi descalificant. Iar alţii, cei mai mulţi, ştiitori cât de cât al adevărului l-ar numi totuşi ca unul al lipsei de curaj.
Adevărul, doar trăitorii, oricare ar fi latura pe care se situează, îl ştiu.
Mare zbatere era şi acolo unde întunericul era mare şi nici o rază de lumină nu se accepta că există pentru a fi mai cald, mai bine, mai normal. Acolo se căutau drumuri care să facă să se împlinească dorinţa veche, aceea în care liniştea proprie era liniştea ce se credea adevăr universal. Totul era pliat pe valoare şi nimic nu era altfel evaluat. Dar şi aici, din păcate, condiţiile trebuiau să rămână neschimbate. Altfel nu se putea, altfel mai bine mers de-a buşilea, altfel mai bine oricâtă suferinţă.
Arsenalul folosit era, la început unul minimal. Se foloseau arme de calibru mic, cu bătaie scurtă. Erau arme ce păreau a fi inofensive, se puteau confunda cu bijuteriile ce chiar şi victima accepta să o poarte şi uneori să o îndrepte împotriva sa. Arma se numea vorbă, vorbă inofensivă, cu înţeles de grijă purtată în mod natural. Deşi naturală nu mai era, căci timpul trecuse...
Armele aveau tot timpul încărcătoarele pregătite, cu gloanţe de tot felul, de la cele doar pocnitoare până la cele de semnalizare şi până la cele letale şi distrugătoare. Erau ţinute pregătite în orice moment. Existau pregătite chiar şi minele ofensive, care să reducă la tăcere orice pas, orice pornire. Gândul le crease pe toate, pentru posibila evadare dar şi pentru posibila invazie. Şi erau mascate în cele mai nevinovate forme. Toate cele sfinte aveau forme ce, mascând adevăruri, erau cu succes folosite. Şi, dintre toate, nevinovata şi necesara apă, în toate formele posibile era la mare preţ. Şi chiar cea purtătoare de neînsufleţire era aşezată sub paşi spre a nu se mai mişca.
Cât timp nu s-a resimţit prea tare mişcarea de detaşare, gloanţele au căutat să menţină stare convenabilă. Când au început însă a fi prea multă vreme petrecută într-un decor ce scăpa controlului, s-a considerat necesară o schimbare care să facă această vreme cât mai mică sau chiar deloc. Era necesară o schimbare şi de strategie căci, prea mult durând, putea fi desluşită. Dar şi ceva din interiorul întunericului ţipa de frica unei lumini prea mari şi a unei alteia, la fel de mari. Căci de se ajungea la atât de mult, umbrele se puteau să dispară iar chipurile hâde să se vadă. Stăpânitorii tărâmului, fără amănunte, dădeau porunca spre îndeplinire, căutând să atragă şi alţi executanţi...
Amalgamul avea însă şi forma potrivnică adevărului şi motive reale erau folosite pentru a se motiva schimbarea decorului. Şi tot atunci urmăritorii au văzut că se putea ca plănui-ta schimbare de decor să nu fie de folos căci drumul intra în pădurea în care ei nu mai puteau să vadă de la distanţă, fiindu-le teamă că prea multa bucurie a verdelui renascentist strica planuri. Atunci prin gând şi prin faptă s-a hotărât folosirea armamentului greu: trebuia distrus orice fundament. Trebuia ca victima să devină nu doar sinucigaşă ci şi ucigaşă. Explozibilul s-a aşezat acolo unde trebuia, declanşatorul se ştia că există, dar s-a reactivat şi declanşatorul de la distanţă. Căci războiul era unul asemenea celor dintre popoare, cu regulile sau neregulile lui dure şi absurde...


Reînvăţând zborul
Furtună trebuia să fie după atâta linişte şi calm, doar furtuna putea să distrugă rodul pe care ploile primăverii, de după zăpezile ocrotitoare ale iernii le clădiseră şi le arătau a fi prea bogate ca să se admită că se poate. Dar se încălcase consemnul şi scala de valori numai avea pe ce să se aşeze ca să poată să se stabilizeze şi să nu arate că totdeauna s-a clătinat şi mulat după moment. Devenise lege ca judecata să fie mereu cu aceleaşi acuzaţii vechi şi învechite. Şi mereu aceeaşi pedeapsă să fie fluturată, pentru ca cel aflat în boxă să-şi cunoască dinainte pedeapsa pe care, dintr-o fluturată circumstanţă atenuantă să nu fie niciodată pusă în aplicare.
Ceva nou de-ar fi fost, doar necunoscătorii ar fi rămas surprinşi. Şi cei nevăzători ai adevărului poate ar fi coborât în catacombe şi nu ar fi înţeles, de dinainte ce se vântură pe undele ce purtau false muzici aducătoare a mireasmă de îngropare şi falsă realitate. Bătătorite căi, de când lumea vechi, fuseseră trecute în sus şi în jos, dar miresmele dădeau greaţă şi nu orbire, înlăcrimare şi nu enervare, şi, peste toate puţine se puteau ascunde dovedirii în real.
Era cald şi mare dorinţă de zbor şi zborul fusese dat de ştire. Drumul intrase în pădurea seculară, plină de luminile ocrotitoare şi călăuzitoare, greu de văzut cum se poate undui... Şi de pe acest drum să se ia zborul... Totul depăşea măsura admisă. Trebuia furtună căci doar furtuna oprea tot, şi rodul şi zborul.
Realitatea a fost trăită şi văzută, şi, la vedere nu prevedea nimic special, nimic diferit. Nou poate doar printr-o libertate ce nu era ţinută sub lupă. Însă lupa doar fusese mascată...
Ceea ce nu se vedea, ceea ce nu se trăia, era ceea ce pregătea furtuna care trebuia să se dezlănţie din senin. Neştiinţa locurilor nu ferea de furtună căci furtuna de mare înălţime nu se lasă doar peste un loc, se lasă peste toate locurile în care se poate fulgerul trasor să lumineze. Şi furtuna aceasta se pregătea pentru a lovi nu pe zi plină, ori în plină noapte, ci pe gea-na pâlpâindă a nopţii sau a zilei. Cu semn de rugăciune fusese însemnată furtuna aducătoare a neliniştii peste tot. Să fie bine doar cât să se creadă că e bine, apoi, nevinovate realităţi şi neînţelegătorii fără vină să lase deschisă poarta către drumul coborâtor spre buza prăpastiei.
S-a hotărât să se joace ultima carte, cu toţi aşii scoşi din mânecă, pe miza cea mai mare, pe trecut, prezent şi viitor, pe tot şi pe nimic, pe fapte făcute, începute, neîncepute sau nici gândite. S-au ţinut sfaturi de taină şi lacrimi înnăbuşite de ciudă şi de furie s-au vrut să convingă această ultimă încercare să fie pentru totdeauna ridicătoare a stindardului victoriei pentru unii şi ai capitulării pe de altă parte. S-a vorbit şi despre formă şi despre motive şi despre ceea ce va fi după. Nu s-a ţinut cont de nimic, totul era malaxat după dorinţă şi dorite orizonturi. Prea mult ca să nu existe şi fisurile care puteau să lase să se scurgă zoaiele ce urâţeau frumuseţea unei prea frumoase construcţii. În acea zi în care nimic nu trebuia să se întâmple, ceva s-a întâmplat. Ca să nu se afle i se pregătise paravan de pocăinţă.
Semnele dintâi au trecut căci nici nu puteau râmâne, iar când a venit primul tunet, fulgerul nu a fost văzut. Fulgerul nici nu exista, trebuia să se creadă că s-a zdruncinat pământul şi că mişcarea sa înseamnă că nimic nu va mai fi ca înainte, nimic nu poate să fie bine. Trebuiau să înţeleagă atât şi doar atât: nimic nu va fi bine, nicicând nu va fi bine, nicicum nu va fi bine!
Şi s-a întâmplat tot ceea ce vroiau umbrele să se întâmple şi fapte şi vorbe şi gesturi. Şi vorbele au trecut prin gând, gândul fiind împins să se aşeze pe un calapod, un calapod cu mărime nedesluşită. Rănile ve-chi, tăiate pe dedesupt dădeau dureri crezute ca şi cum ar fi răni noi şi chiar rănile noi erau judecate după forma şi conţinutul celor vechi. Iar privirele trebuiau îndreptate orinde de va face să zboare o pală de vânt şi acolo să se vadă doar marea chemare ce niciodată nu poate fi atinsă, că adevărul nu poate să treacă de clipa trezirii din visul nopţii sau al ochilor închişi cu spreranţă.
Şi nu doar atât. Măsurile de siguranţă erau multiple. Multiple ca nici din altă parte să nu cumva ceva să se mai poată porni, căci toate dorinţele reale, ale clipei sau ale viitorului să se omoare pe sine. Iar altă măsură era atât de binevoiutoare încât umbra să fie văzută cu mai multă plăcere decât ceea ce îi dădea forme. Şi totdeauna, cu noimă sau fără noimă, să curgă pentru a rupe orice, fire sau parâme cât mâna de groase.
Şi totuşi a existat acest totuşi... Căci orice este permis a se întâmpla cu un motiv. Motivul, dacă era, ducea acolo unde se voia. Şi atunci s-a hotărât pe acolo pe unde toate se văd, se pricep şi se desluşesc, să se întâmple doar atât cât să se înţeleagă şi să se înveţe, cât, după ce se vor linişti toate cele date de rafalele furtunii, să nu mai fie nevoie nici de curaj ci doar evidentele realităţi să se facă pasul de înălţare către zbor.
E prea aproape acea vreme, sunt prea cunocuţi cei de o parte şi de alta, ca să fie spusă fiecare faptă, cu ce motive a ieşit la rampă, ceea ce s-a vrut, ceea ce a ieşit, ceea ce s-a văzut, cine şi ce a pierdut, cine şi ce a câştigat. Asta nu înseamnnă că nu se cunosc toate, că degetul nu s-ar putea întinde oricând către persoane, locuri, obiecte, fapte, obiceiuri, spuse, îndemnuri, sugestii...
Picioare legate pentru ca drumul să bătătorit ani şi ani, durerile să oprească orice păşire, tăceri care să dea de înţeles adevăruri mistificate, gesturi de retragere înspre nicăieri din temeri nemotivate. Avânt şi neascultare pe de altă parte care să înlăture şi retragere şi tăcere şi sforţare a întoarcerii spre necunoscutul trecut.
Printre nelinişti şi neliniştite zile, printre pale de vânt şi îngheţuri, s-au învăţat paşi de zbor şi creşteri de aripi, vindecări şi ridicarea privirii spre orizonturile cele senine a ceea ce s-a vrut împiedicat...


Realităţi generale
Vrerea îmi era să mă opresc din a scrie despre ceea ce a fost, despre ceea ce încă mai este. Dar vorba de-acasă nu se prea potriveşte cu cea din târg. Sau, mai bine spus, paşii vieţii, zilele, întâmplările, fac să se evidenţieze unele sau altele. Şi cum întâmplate s-au lăsat şi cele bine şi cele rele, din şirul lor, unele nu s-au mai putut arăta înţelese. Am desluşit taine vechi căutând înţelesurile şi manifestările de până acum. A venit vremea prezentului şi a venit vremea întâmplării în care să nu mai fiu privitorul necunoscut şi cel care încearcă să desluşească înţelesuri. A venit vremea în care să ies din conul obiectivismului pur şi, cu sabia lui Damocles deasupra capului, pusă de riscul subiectivismului, să intru în marea încercare a ceea ce îmi este dată să fac, ceea ce trebuie să fac, şi să fiu eu omul şi eu desluşitorul şi chiar trăitorul zbuciumului. Aşa stând lucrurile, voi încheia această serie, căci este vremea înţelegerii şi desluşirii tainelor noi. Şi despre acestea voi povesti cândva, căci de n-ar fi nu s-ar mai povesti!
***
<Ce poate fi mai dureros pentru individ şi societate decât numărul mereu crescând al cuplurilor nefericite? Am descoperit, de-a lungul timpului, manifestări şocante, unele absurde, altele de o violenţă incredibilă; adulterele abundă, alimentând celebrul triunghi conjugal, care nu este o formă tocmai liniştită a relaţiilor interumane.>
Ce poate fi mai dureros pentru individ şi societate decât numărul mereu crescând al cuplurilor nefericite? Am descoperit, de-a lungul timpului, manifestări şocante, unele absurde, altele de o violenţă incredibilă; adulterele abundă, alimentând celebrul triunghi conjugal, care nu este o formă tocmai liniştită a relaţiilor interumane.
Scriam asta acum trei ani şi, ca exemplu, îl readuc în acest context. Chiar dacă pare a avea doar un anumit înţeles, merită a fi citit pentru a se înţelege şi un alt orizont din care vine absurditatea în viaţa oamenilor:
De obicei, el vine beat acasă, terorizând pe cei de acasă. Salariul, proaspăt încasat, a fost cheltuit rapid cu amanta, iar viaţa cuplului se bazează doar pe câştigurile ei. El se înfurie din orice, ea i se pare insuportabilă, iar copiii, plictisitori peste măsură. Ce cauze pot aduce cuplul într-o situaţie atât de nenorocită şi, din păcate, prea des întâlnită?
Multe femei m-au rugat să verific existenţa unor amante şi să aflu prin ce metode au fost înceţoşate mintile celor cu care s-au unit. Din păcate, mijloacele de cucerire a bărbaţilor sunt numeroase, unele mai rafinate decât altele. Perversiunile sexuale, învăţate de unele femei cine ştie de pe unde, reprezintă o armă puternică pentru a-şi atinge scopurile. Numeroşi barbaţi, care până mai ieri erau model, s-au transformat în bestii, donatori de bani sau bijuterii şterpelite din casă, hoţi, traficanţi de orice... Unii au părăsit ceea ce însemna acasă. Alţii îşi duc mai departe viaţa, încercând să arate lumii că totul este în regulă.
Deşi trăim într-o ţară cu oameni care, în majoritate, se tem de pedeapsa Divină, am remarcat a reacţie adversă puternică la credinţa normală în Dumnezeu. Am senzaţia uneori că România s-a transformat într-o ţară a vrăjitoarelor. În multe localităţi, şi în genereal în cele mari, aproape fiecare stradă adăposteşte măcar o specialistă în farmece. Ea leagă şi dezleagă vieţile şi destinele unor oameni, fără să se gândească prea mult la consecinţele grave ale acestor îndeletniciri. Unele se laudă că ţin cu Dumnezeu şi folosesc lumânări, cruci, sare, cositor, mercur, apă sfinţită, făcându-si enorm de multă publicitate. Dar, indiferent că acţionează cu bună sau rea intenţie, inconştienţa lor produce victime. Ajutându-i pe unii, îi nenorocesc pe alţii.
Mai rău chiar, unele “specialiste”, ascunse de ochii şi urechile mass-media, folosesc mijloace de manipulare deosebit de periculoase. Multe persoane au găsit în preajmă sau în interiorul locuinţelor anumite obiecte ciudate: oase de păsări legate cu aţe colorate; bucăţi de pâine unse cu lichide colorate şi lipicioase; gunoi ciudat pe pragul casei; ouă, în locurile unde găinile nu au acces; păpuşi făcute din cârpe legate cu şnur; broaşte vii sau moarte, ajunse ca din senin în casă ; fotografii înţepate cu ace, sfori înnodate cu şapte, nouă sau soisprezece noduri şi multe altele. Oricât am fi de realişti, trebuie să remarcăm coincidenţa unor astfel de apariţii cu declanşarea perioadelor pline de nenorociri în vieţile oamenilor.
Gravitatea urmărilor diferă de la un caz la altul: familii dezorganizate în timp record, despărţiri fără motiv, accidente, boli incurabile, devieri de comportament, incendii, decese... Spunând sus şi tare că astfel de vrăji nu sunt posibile, fiind doar rodul imaginaţiei, incinse de prea multe lecturi despre fenomenele paranormale, a unor persoane instabile psihic, dovedim o atitudine inconştientă. Ignorand existenta răului din jurul nostru, acceptăm să convieţuim cu el, îl ajutăm şi, în acest caz, nu mai avem dreptul să ne plângem că faptele reprobabile sunt din ce în ce mai numeroase...
Persoanele atacate prin magie neagră prezintă simptome specifice: depresii, dureri de cap (mai ales în zona cervicală), stări de leşin, senzaţii de întunecare a minţii şi... nelipsita obsesie a morţii. Când se intervine prin vrăji pentru îndepărtarea a doi parteneri, unul dintre cei doi nu-l mai suportă pe celălalt în preajma sa; are momente când îl vede cu un chip respingător, adeseori simţind nevoia să o ia la fugă sau să îl omoare. Manifestările pot fi şi reciproce.
Răul se întinde nestingherit în societatea noastră. Divorţurile abundă, singurătatea ajunge la cote maxime violenţa este la tot pasul – într-un cuvânt, nefericirea, dezastrul. Pe cine să dăm vina? Pe sărăcie, ignoranţă, lipsa de civilizaţie, lipsa de credinţă în Dumnezeu sau pe infinita varietate a destinelor omeneşti?
***
Ceea ce este scris mai sus este o simplă exemplificare a ceea ce atunci am avut ca şi cazuri. Într-o formă mai uşoară nu îmi era cazul necunoscut. Însă niciodată nu credeam că printre lecţiile de viaţă şi cazurile mele voi mai fi vreodată inclus şi eu. Şi dacă tot vorbeam despre subiectivism, acest dezavantaj este pe deplin balansat de avantajul implicării. De aceea seria nouă nu va mai fi doar o descriere a desluşirii umbrelor ci va cumula şi fapte, fapte reale. Dar, pentru că aici este pragul dat de cunoaşterea indirectă şi cea directă, mai sunt câteva lucruri de spus.
***
Vrăjitoria nu este alceva decât o otravită porţie de libertate. Răul de pe lumea aceasta nu se datorează doar prostiei şi slăbiciunilor omeneşti. El este şi efectul energiilor vehiculate de entităţile malefice invizibile. Acestea îi îndeamnă pe oameni să producă mult rău în ei înşişi, dar şi în jurul lor. Unele persoane sunt foarte receptive la intenţiile negative care li se sugerează pe nevăzute şi le pun în practică fără să regrete. O problemă arzătoare a demonilor este cum să le domine vieţile celor ce slujesc [1] . Binele şi ascultă vocile curate ale îngerilor lui Dumnezeu. Aici joacă un rol important vrăjitoria.
Vrăjitorul este un colaborator de nădejde, puternic şi instruit înspre rău, al lui Satan. Profitând de interesele meschine şi patimile omeneşti, el trimite energii perverse către victimele indicate de clienţi, transformându-le viaţa într-un coşmar. Astfel, vrăjitorul, prin biocâmpul şi capacităţile sale mentale, amplifică ideile satanice, distructive. Cu scopul de a-şi concretiza intenţiile murdare, el se foloseşte de spiritele negre pentru a-şi satisface clienţii, sau propriile dorinţe. Dar şi forţele Întunericului profită de talentele lui pentru a-şi împlini planul strategic de distrugere a lumii (suferinţe din belşug, pentru cât mai multe fiinţe nevinovate).
Practica vrăjitoriei are o mare răspândire în Romania, lucru trist, recunoscut cu îngrijorare şi de către unii slujitori ai Bisericii. Părintele exorcist Ilarion Argatu, de la Mănăstirea Cernica (Dumnezeu să-l odihnească în pace!) se mira adeseori de amploarea acestor îndeletniciri blestemate. Sfinţia-sa spunea că la începutul carierei sale duhovniceşti, prin anii 30, arareori se putea auzi de asemenea fapte. Astăzi, influenţa vrăjitoriei creşte îngrijorător, mai ales de când cu libertatea şi democraţia, primite parcă din linguriţă, iar oamenii, ca o consecinţă directă a acestui trist adevăr, devin tot mai mizerabili.
Chiar şi cei care nu cred în vrăji, sau mai ales ei, pot să le cadă victime. Bravada şi ignoranţa în faţa acestui fenomen pot alimenta sugestia primită pe cale telepatică - parte componentă a agresiunii prin vrăjitorie - ca individul să suporte pasiv fluxurile malefice năpustite asupra sa. Dacă omul nu crede în puterea farmecelor, nici nu intenţionează să lupte împotriva lor. Daca s-a întâmplat că a devenit victima acestora, ar putea avea necazuri mari. Urmările acestor practici necurate pot fi: moartea, mutilarea, accidentele, distrugerea psihică, ruinarea sănătăţii trupului, pierderea de persoane dragi sau a unor bunuri materiale, ruperea relaţiilor interumane ş.a. Dacă popula-ţia noastră, în ansamblu, ar fi ceva mai spiritualizată, ar trata aceste ocupaţii cu seriozitate, considerându-le nişte delicte grave. Oare cu ce se deosebeşte un criminal în serie de o vrăjitoare care provoacă de la distanţă, contra-cost, moartea multor indivizi?
Ca un simptom alarmant al ipocriziei omenesti, slujitoarele magiei albe se pretind a fi oponentele magiei negre, diavoleşti. Numai că atâta timp cât şi practicile de magie albă produc dezordini în vieţile victimelor, după bunul plac al celor ce plătesc bine (legând şi dezlegând cununiile, distrugând familii, aducând fete nevinovate în paturile celor bogaţi sau a ţiganilor care astfel se răzbună pe ceilalţi pentru neputinţele lor, ajutând infractorii să câstige bani cu nemiluita etc), atunci care mai este diferenţa? Nici o vrăjitoare nu ţine cont de Binele şi Înţelepciunea Divină.
Nu exista altă cale de a lupta cu forţele demonice decât prin Puterea lui Dumnezeu! Salvarea stă, înainte de toate, în forţa şi tenacitatea victimelor de a invoca personal ajutorul Dumnezeului cel Prea Puternic. Nu este suficient să ai un suflet minunat şi să faci fapte bune, mai trebuie să ai şi mintea totdeauna trează, gata de luptă cu răutatea Necuratului. Dacă, spre norocul tău, conştientizezi momentele în care eşti supus unui asalt hipnotic malefic, fereşte-te să iei decizii importante pentru viaţa ta, odihneşte-te şi evita acţiunile periculoase. Roagă-te la Bunul Dumnezeu să îţi dea puterea de a răbda şi a scăpa cu bine din răul care încearcă să te copleşească!
***
Agresiunea psihică prin magie neagră se aplica în mod direct sau indirect asupra oamenilor, folosindu-se ca armă principală emisia telepatică distructivă.
Atacul psihic direct are loc atunci când victima se află în faţa agresorului. Acesta acţionează pur mental sau combinând influenţa mentală cu manipularea unor obiecte şi vietăţi, cum ar fi: lumânări colorate în negru, brun, cenuşiu, verde murdar, roşu sângeriu spre brun, galben-bej închis etc; animale vii sau moarte (şoareci, şobolani, pisici, câini, broaşte, şopârle etc); crucifixe din lemn sau os, vopsite în culori închise; scoici necurăţate, cu interiorul putred; păsări (găini, bufniţe, pescăruşi ş.a., în funcţie de zona geografică); obiecte de tortură pentru fiinţele sortite sacrificării (foarfeci, cuţite, cleşti folosiţi la scoaterea ochilor şi a măruntaielor, nuiele pentru lovirea victimelor, topoare mici etc).
Prin sacrificarea vietăţilor nevinovate se aduc ofrande unor entităţi inferioare (slab dezvoltate informaţional), supranumite duhurile Iadului (demonii). Acestea, satisfăcute prin cruzimea sacrificării unor fiinţe inocente şi slab protejate, devin înţelegătoare şi oarecum docile, executând cererile vrăjitorilor de a provoca suferinţe oamenilor-tinţă. Victima poate fi adusă în casa agresorului sau agresorul, în casa victimei, care, de obicei, se află în stare de inconştienţă (beată, drogată sau hipnotizată).
Atacul psihic indirect se execută în absenţa victimei, care, de obicei, nu are cunoştinţă despre ceea ce i se întâmplă. În majoritatea cazurilor, ea nu află niciodată că, într-o anumită perioadă a vieţii sale, s-a aflat sub incidenţa unor emisii energetice agresive şi distructive. Metodele practice sunt aproape aceleaşi ca la atacul direct. Lor li se adaugă aşa-zisele descântece ale depărtării, care se deosebesc mult de cele folosite în faţa victimei. Acestea din urmă sunt ceva mai blânde, pentru ca nu cumva persoana agresată să moară în timpul ritualului, fapt ce le-ar aduce grave complicaţii celor aflaţi de faţă.
Rezultatele aplicării acestor practici de influenţare a biocâmpurilor umane sunt imprevizibile. Nici vrăjitorul însuşi nu poate garanta efectul optim al acţiunilor sale. De la un caz la altul, acesta are o intensitate maximă, medie sau mică. De multe ori, agresorului îi scapă acţiunea de sub control, făcând, în mod inutil, multe victime, fără a-şi putea atinge scopul propus.
Majoritatea oamenilor rezistă agresiunilor psihice, mai ales dacă ele sunt programate pe termen relativ scurt (o lună, 3 luni, 6 luni). Atacurile programate pe termen lung (ani de zile sau toată viaţa) şi cele repetate la anumite intervale de timp (calculate după norme ştiute numai de către practicieni) pot avea consecinţe deosebit de grave.
Oricare dintre aceste două tipuri de agresiuni psihice ar fi folosit, dacă agresorul are talentul Satanei, victima va suferi enorm din punct de vedere fizic şi psihic. Din nefericire, astfel de agresiuni sunt arareori pedepsite şi numai acolo unde există legi pentru judecarea vinovaţilor prinşi asupra faptului.
***
Vectorul energetic este o structură informaţională montată pe o purtătoare energetică, asimilabilă explicativ undelor modulate din transmisiunile radio. De fapt acesta conţine trei elemente:
- purtătoarea: o concentrare de energie realizată mental –frecvenţa purtătoare,
- componenta informaţională, structurată pe două nivele: memorie şi/sau programe -semnalul modulator,
- fluxul vital imprimat vectorului prin două posibile căi: procedeul creaţiei şi aport (individual sau colectiv) -puterea de emisie şi antena.
Vectorii nu sunt o descoperire modernă, ci ei au fost folosiţi dintotdeauna, chiar dacă nu sub aceasta denumire, şi chiar dacă mecanismul lor a fost prea puţin cunoscut şi mult mai puţin răspândit. I-au folosit preoţii din toate timpurile (druizi, preoţii egipteni sau tibetani, până la cei din zilele noastre), şamani sau iniţiaţii în ştiinţe oculte.
La noi, vectorii sunt predaţi în şcolile de "Inforenergetică" (şi nu radiestezie cum absurd se propagă ideea) şi sunt utilizaţi în mod curent şi eficient, benefic şi nu numai benefic (a se vedea şi opinia lui Ovidiu-Dragoş Argeşanu!). Sub o altă prezentare se regăsesc şi în ReiKi sau alte forme (bio)energetice, atât cele ale "Luminii" cât şi ale "Întunericului".
Vectorii sunt intens aplicaţi şi de organizaţii oculte, existând şi aparate specializate cu foarte bune performanţe (de exemplu tepafonul de care vorbesc Adolf Hemberger, cât şi Franz Bardon în "Frabato Magicianul"), dar şi de secte, de subunităţi din armatele marilor puteri sau de servicii "selecte", cu aparate mai puţin complexe, dar cu o foarte bună eficienţă, adaptate cerinţelor.
Se regăsesc sub diverse denumiri, unele tehnice, altele fanteziste: vectori, sfere, sfere de energie, bile (sau biluţe), spaţii, forme-gând, idei-formă, egregori (emisiile psihicului colectiv necesită însă un suport energetic serios pentru a deveni vector; ori aroganţa, de exemplu, nu poate genera un astfel de suport). Franz Bardon le numea elementali. Poate să nu fie chiar o confuzie, mai ales că Bardon atribuie vectorilor săi puteri şi calităţi de entităţi dotate cu inteligenţă şi suflet, creaturi zămislite de către spiritul uman. Iar acceptul general pentru elementali este acela de forţe semi-inteligente din natură. Meritul lui Franz Bardon, pe lângă acela de a scoate această tema din cărţile destinate unor cercuri ultra-restrânse, constă în faptul că a pus la dispoziţia celor dornici de cunoaştere o analiză serioasă la care a adăugat fantastica sa experienţă. Cartea sa "Iniţiere în Hermetism sau Calea adevăratului Adept" este un document riguros ştiinţific şi un drum deschis pentru toţi cei ce caută, dar nu doresc să intre în contact secte, loji ori alţi "proprietari ai Cunoaşterii".
O clasificare generala a vectorilor îi împarte în statici şi dinamici, aceştia din urmă fiind programaţi conştient sau nu.
Vectorii statici au doar memorie şi rar conţin un program propriu simplu. Ei sunt ataşaţi unei gazde, în general obiecte. Memoria acestora este suma influenţelor mentale la care a fost supusă gazda de-a lungul timpului şi poate fi citită radiestezic, prin clarviziune sau prin alte percepţii extrasenzoriale. Vectorii statici se deplasează doar odată cu gazda.
În această categorie intră amprentele spontane şi vectorii cu programe simple concepute să reacţioneze la prezente nedorite sau în anumite situaţii. Marea lor majoritate sunt malefice datorită intensităţii trăirilor dense, pe parcursul unor evenimente grave.
Amprentele benefice sunt cele ale sfinţilor, locurile în care au trăit şi au fost puternic încărcate cu energiile lor, rămăşitele lor pământeşti, moaştele, de asemenea purtătoare de energii înalte. Dar există şi amprente făcute în mod conştient, programate. Talismanele sunt amprentate pozitiv, dar pot avea şi componente negative pentru alt purtător decât cel desemnat.
Legendele comorilor ascunse şi ale mormintelor ferecate şi păzite de forţe invizibile menite să îndepărteze pe jefuitori capătă o altă valoare, reală, pentru cunoscătorii procedeelor de amprentare.
Există cazuri când vectorii statici schimbă gazda sau se multiplică. De asemenea, prin procedee speciale, memoria lor poate fi alterată.
Vectorii dinamici sunt acei vectori ce se deplasează pentru a-şi atinge ţinta şi scopul. Distanţele, oricare ar fi ele, pot fi parcurse instantaneu, dacă vectorii nu sunt altfel programaţi. Vectori dinamici malefici: blestemele, legările, în general "făcăturile" unor elemente inculte, analfabete şi inconstiente.
"Rugăciunile" sunt vectori dinamici ai căror beneficitate este cu atât mai mare cu implicarea, conştientizarea, încrederea şi concentrarea sunt mai mari.
Întregul sistem ReiKi este un vector deosebit de complex şi greu de copiat şi de conceput un sistem similar la nivelul cunoaşterii umane de azi (în ciuda faptului că numărul unor astfel de clone, supranumite şi şcoli ReiKi este de ordinul sutelor; incontestabil, fiecare aduce ceva nou, pentru că şi un mugur aduce ceva nou copacului). Mai mult, ReiKi operează cu patru simboluri, care sunt vectori deosebit de puternici, şi sunt în rezonanţă cu planeta pe care trăim, cu Luna, cu Soarele şi respectiv cu Universul în care ne aflăm (pentru moment).
Există de altfel nenumarăţi vectori simboluri: semnele şamanilor, cele tibetane, reprezentările mitologice, simboluri de mare forţă precum Triskelul la celţi sau Uroborus în bazinul mediteranean, alfabetul runic (Futhark, extraordinar de puternic), alfabetul ebraic (de asemenea puternic) şi chiar alfabetul arab. Vectorii simboluri sunt utilizaţi cu succes în radionică, geobiologie sau Feng Shui (remediile Feng Shui constituie ele însele vectori, dar, pentru a nu încărca habitatul cu saci de jucării şi pietricele, şi pentru a nu îl transforma în zonă culturală chineză, se pot utiliza semne grafice evocând trăsături caracteristice semnificative ale remediilor necesare).
În ceea ce priveşte programarea conştientă, procedeul de vectorizare este relativ simplu, dar implică o bună concentrare şi un grad înalt de responsabilitate. Se creează o sferă energetică (anumite mişcări şi gesturi, sunt menite să amplifice procesul, chiar dansuri la vraci, şamani, căluşari), urmează aplicarea unui program, a unui scop, se sacralizează şi se insuflă fluxul vital universal.
Acest flux universal se regăseşte la nivelul fiecărui element al oricărui regn: mineral, vegetal sau animal, la nivelul oricărui element al Creaţiei, funcţie de poziţia sa pe scara complexităţii, a evoluţiei. De asemenea, tot ce creează omul, împrumută prin intermediul acestuia o mică parte din acest flux, în raport cu aportul lui efectiv; astfel o lingură de lemn deţine o cantitate ceva mai mare din fluxul vital decât o lingură metalică produsă prin procedee tehnologice la care omul nu a avut un aport direct semnificativ. O amprentare, energie şi flux vital.
Franz Bardon merge ceva mai departe şi îi dă şi un nume vectorului, fiindcă, spunea el: "Ceea ce nu posedă un nume, un simbol propriu, sau un semn exterior este lipsit de importanţă".
Există personaje ce urmăresc a face bine aplicând diverse tehnici de vectorizare. Deşi această noţiune este relativă. Binele absolut, noţiune eminamente teoretică, porneşte dinspre uman şi are tendinţa ascendentă; creează goluri şi vulnerabilităţi. Răul vine de "jos" şi rezonează uşor cu umanul având tendinţe de stabilizare şi de extindere.
Mioriticul nostru areal este un exemplu elocvent. Lăcomia s-a completat cu setea de putere şi dominare, dând naştere unei "clase" de foarte joasă speţă, instalată stabil şi ireversibil, evident în expansiune. Adâncirea diferenţelor dintre această tagmă şi plebea este greu de conceput pentru secolul 21, dar ea continuă. Există o singură pătura intermediară între opulent şi pauper, acea pseudoinstituţie căpuşardă denumită "aparatul de stat în birouri", semi-îmbogăţitii, un fel de lachei-rezervă pentru zile negre (singura instituţie reală, viabilă şi activă în România fiind jaful naţional).
Gravele discrepante dintre specia-lider şi plebe, acumulările inimaginabile, aroganţa, dispreţul, sila, nepăsarea (sentimente oarecum pasive, ce nu pot genera un suport energetic suficient) faţă de plătitorii secătuiţi, duc inevitabil, conform acelei legi universal valabile a acţiunii şi reacţiunii, la sentimente de răspuns deosebit de puternice şi mai ales foarte active: invidie, ciudă, intoleranţă, ură, ce generează la rândul lor vectori inconştient programaţi pe purtătoare de energii intens negative (ceea ce afectează bineînţeles şi plebea, care constituie de fapt emiţătorul).
Efectul vectorilor inconstient programaţi născuţi din adânci sentimente de mâhnire se răsfrâng în general asupra membrilor familiei: accidente rutiere, de vânătoare, droguri şi alte dependenţe, boli nervoase, scandaluri publice, manifestări anti-sociale, inadaptare la o societate ostilă. Şi toate acestea din urmă nu datorită carenţelor în educaţie sau unui IQ căruia nu i s-a acordat atenţie.
***
Articolele de mai sus trebuiau să fie incluse în această serie. Trebuiau incluse pentru că ele, fără a fi legate strict de caz, fiind generale, pot aduce înţelegerea fenomenelor mai aproape de oricine nu vrea să rămână ignorant, mai aproape de orice victimă care nu se mai vrea la dispoziţia agresorului, sau să trateze, chiar pe ultima sută de metri urmarea celor venite din trecut, dar, mai ales, să aibă grija urmaşilor care pot duce mai departe, amplificat, efectele ce le-au resimţit ei. E nevoie de discernamânt pentru înţelegere şi acţiune, căci planul fiinţării nu este atât de protejat pe cât vor unii să creadă, să se mintă, sau să mintă. Dovezile, pentru cine vrea să vadă, sunt la tot pasul, relatările fiind atât vechi cât şi noi.
Dar oare, cât de uşor acceptă cineva atacat că nu este ceva în regulă sau ca măcar să i se citească cele trei molifte prin care se poate să perceapă un semn al minunii eliberării?


[1] Povestea părintelui Cleopa, (capitolul următor) descrie, în felul viziunii creştine, această poblemă...

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...